Înainte de a se inventa iluminatul stradal, de ori ce fel, oamenii puteau vedea mult mai clar stelele, noaptea, decât le vedem noi, acum. Ba chiar, vedeau și unele planete.Dar cu cât au apărut mai multe lumini, cu atât vedem mai puțin cer, univers, absolut, divinitate.
Am observat că, cu cât suntem mai plini de ”noi”, cu atât suntem mai lipsiți de ”Cer”, de ”El”, de ”nemurire”.
Cu cât ne credem noi mai puternici, mai deștepți, mai descurcăreți și independenți, cu cât ne vedem noi mai mari și tari, cu cât ne credem mai stăpâni și mai bogați, cu atât suntem mai săraci în suflet, și mai departe de Dumnezeu. Dar cu cât ne vedem mai mici, cu cât ne smerim și ne recunoaștem nimicnicia, iar lui Dumnezeu, mărirea, cu atât ne aropiem mai mult de inima Lui iubitoare.
Același fenomen se întâmplă și când aprindem luminile într-o încăpere cu geamuri de sticlă. Într-un magazin sau într-o farmacie, de exemplu. Când afară e întuneric și înauntru aprindem lumina, cei dinăuntru nu mai văd nimic afară, dar cei dinafară văd totul înăuntru. Când îndreptăm reflectoarele spre noi, nu vom mai vedea nevoile celor din jur, ci numai mofturile noastre.
Domnul Isus a spus să fim lumini în întuneric, dar prin aceasta nu s-a referit să ne înălțăm. Sau să ne punem în lumina reflectoarelor. Sau să arătăm celor de afară cât de luminați suntem noi. Nu, ci din contră, să întoarcem reflectorul către ceilalți. Să fim altruiști. Să luminăm calea aproapelui, atunci când întunericul îl împiedică să vadă pe unde merge. Să luminăm prin felul nostru diferit de trai, prin felul nostru curat de gândire, prin felul nostru frumos de a relaționa cu cei din jur... prin felul nostru ceresc de a iubi...prin felul nostru jerfitor de a dărui...
Luminițe. Să fim luminițe... destul de luminoase încât toți cei din jur să poată vedea calea cea dreaptă și să meargă pe ea... dar destul de plecate, încât oricine să poată vedea oricând, frumusețea Cerului...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu