miercuri, 24 februarie 2016

Când lopătarii aruncă pământul

   Nu de mult am asistat la o înmormântare. O depunere în pământ a unui trup neînsuflețit, corp gol, efemer, deposedat de nemurire.
   Cerul era de un albastru infinit. Atât de senin, de parcă se bucura că încă un suflet a ajuns Acasă. Soarele a alungat norii grei de teamă, neputință, boală, singurătate și moarte. Lumina a învins întunericul.
   Acordurile reci de tristețe se împleteau cu speranța reîntâlnirii într-un viitor nu foarte îndepărtat. Căci cine știe ce aduce ziua de mâine sau dacă va mai fi o zi de mâine?!
   Primul bulgăre de pământ aruncat peste sicriu a întrerupt ritmul cântării, împrăștiind în aer miros de pământ umed și de deșertăciune. Oamenii aveau ochii pironiți asupre gropii, uimiți de sunetul gol produs de pământul aruncat. Căci din pământ am fost luați și în pământ ne vom întoarce. oricât de mulți au mai urmat, primul bulgăre a rămas cel mai răsunător. Pământul pentru care lucrăm o viață întreagă ajunge să ne îngroape. Pământul ne atrage mereu înspre el, ca apoi să ne pecetluiască pentru totdeauna. Glasul și gura pământului sunt înșelătoare ca moartea.
   Atunci, realitatea crudă ne-a izbit cu efemeritatea vieții. Când lopătarii aruncă pământul umed în groapă înțelegi cât de trecător și fragil e omul. Înțelegi că ajuns în acel loc, nu mai poți face absolut nimic.
 
   Când lopătarii aruncă pământul, e prea târziu să spui un ”Te iubesc!”. Nu există astfel de declarații post-mortem.
   Când lopătarii aruncă pământul e prea târziu să îți mai ceri iertare. E prea târziu să îți repari greșeala.
   Când lopătarii aruncă pământul, faptele tale vor vorbi mai tare ca vorbele.
   Când lopătarii aruncă pământul, strălucirea lumii se stinge.
   Când lopătarii aruncă pământul, bogăția nu mai folosește la nimic. „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat şi Domnul a luat. Binecuvântat fie Numele Domnului!”- Iov 1:21.
   Când lopătarii aruncă pământul, faima își pierde toată valoarea.
   Când lopătarii aruncă pământul, frumusețea dispare. Căci Dumnezeu privește la inima, nu la fața omului.
   
   Paradoxal, atunci când lopătarii aruncă pământul, înțelegi ce este viața. Gândindu-te la moarte, înveți cum să trăiești. Căci doar efemeritatea evidențiază eternul.

   

 Când lopătarii aruncă pământul, fie ca Dumnezeu să ne aștepte cu brațele deschise în porțile Raiului!




vineri, 19 februarie 2016

Puterea cuvintelor

   Întotdeauna am fost un susținător al ”teoriei” (dacă o pot numi așa) cuvintelor. Întotdeauna am afirmat că nu numai ceea ce spui contează, dar și felul în care spui ceea ce spui. Și acest ”cum” nu se referă numai la intonație, la ton sau la limbajul non-verbal, dar și la cuvintele pe care le folosești.

   Poți spune același lucru, aceleași persoane și aceasta să înțeleagă două lucruri diferite. Poți spune dur și fără menajamente, ba chiar și cu preconcepții presărate pe ici, pe colo. Sau poți vorbi frumos, cu grijă, cu respect și cuvinte dulci. În primul caz stârnești ceartă sau dezinteres. În timp ce, în al doilea caz, stârnești înțelegere și empatie. În prima situație caștigi un dușman, în al doilea, un prieten.

   Cuvintele au o putere mult mai mare decât crezi. De fapt, cuvintele îți sunt ”super-puterea”. ”La început a fost cuvântul...” Cuvintele tale îți pot îndrepta pașii pe calea vieții... sau pe calea morții.
   În timp ce alții vor să fie stăpâni ai lumii, ai tuturor averilor sau ai inelelor, eu vreau să fiu ”stăpânul cuvintelor”.
   

luni, 1 februarie 2016

Gândul lunii

   Un capitol s-a încheiat deja din volumul 2016. Am intrat în al doilea cu viteză. Cerul nu pare prea încântat. Pământul este destul de înghețat. Primăvara este încă departe... este totuși o filă de iarnă. 
   Când te gândești că a trecut o singură lună, parcă e puțin. Dar când te gândești că mai sunt numai unsprezece... parcă te uimește. Poate că, așa cum a trecut de repede ianuarie, așa vor trece toate celălalte. Și imediat ne pomenim iarăși la Anul Nou. Și trece un an și trec doi și trei trei... și tot așa..., trece viața.
   Niciodată nu am avut o relație prea bună cu timpul. Mereu am fugit, parcă, unul de celălalt. El de mine și eu de el... Trebuie să recunosc, nu prea mi-a ieșit. Oricât am încercat să-l conving să ia o pauză, a fost în zadar. E încăpățânat, de parcă i-ar scădea faima dacă ne-ar da puțin, măcar puțin răgaz.

O lună. Douăzeci și nouă de zile.      An bisect. Patru săptămâni complete și o zi. Patru duminici și cinci zile de luni. Cam așa ar arăta o simplă analiză. Mai multe numai tu știi ce vei mai scrie. Cum le vei folosi? Ce vei lăsa în urmă? Ce regrete vei aduna? Câte amintiri frumoase vei strânge? Câți oameni vei ajuta? Cât din timpul acesta îl vei aloca ție și cât lui Dumnezeu? 100%? Doamne ajută-ne! :)

      Când în față ai o foaie albă, cu ce alegi să o umpli?