duminică, 12 iunie 2016

A fost odată ca niciodată o savarină...

A fost odată ca niciodată o savarină.
Pardon, înainte de asta, a fost odată ca niciodată o fată. Ca oricare alta. O fată care știa că aparențele sunt înșelătoare. Și totuși, niciodată nu a înțeles mai bine acest lucru, ca în acea zi de marți.

Ziua aceea de marți a fost și ea o zi obișnuită. Asta până când a intrat într-o cofetărie. Una micuță, simplă, modestă chiar.
De multe ori trecuse fata pe lângă acea cofetărie. Nu era nimic atrăgător la ea... cu excepția acelor savarine etalate în vitrină cu atâta farmec.

 Nu, nu era un mare fan al savarinelor. Dar să le fi văzut pe acelea! Atât de proaspete, atât de îmbietoare, cu atât de mult sirop... te lingeai pe degete numai uitându-te la ele. Și, de parcă toate astea nu ar fi fost de-ajuns, mai aveau și acea inimioară roșie din jeleu, așezată frumos pe frișcă. Exact în vârf.

În fața unei asemenea piveliști... ce credeți?! Se putea să nu cumpere, măcar una?! Și, la urma urmei, de ce să nu o facă? Doar arătau atât de bine, încât, chiar și numai să pui la îndoială gustul lor, ar fi fost o absurditate.

În sfârșit, a cumpărat una, și, cu nerăbdare, a sosit timpul să o deguste.
Sunt sigură că și voi v-ați fi așteptat ca totul să fie bine și frumos... și gata povestea. Ei bine, să nu uităm că nu toate poveștile care încep cu ”a fost odată ca nicodată” se termină neapărat cu ”și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.”

Nu de la prima îmbucătură, dar de la a doua, a treia, a simțit un gust ciudat. Vorbim tot despre aceeași savarină frumoasă. Să nu credeți că a schimbat-o. Nicidecum. Imediat, însă, ajunsă la sirop, simți că i se întoarce stomacul pe dos. Nu-și putea da seama, sărmana fată, de ce simte gustul acela atât de rău.
Nici în ziua de astăzi nu a aflat de ce frumoasa prăjitură a fost atât de neplăcută. Tot ce știm este că, într-un final, a aruncat-o la gunoi.
Degeaba atâta frumusețe, dacă tocmai ceea ce conta a fost atât de rău.

 Analizând acestă povestioară, constatăm cu stupoare că sunt atât de multe savarine de acest fel printre noi. Savarine care merg în două picioare. Savarine care arată poate mai mult ca perfect și care par a fi la fel de frumoase și pe interior. Sunt savarine de gen feminin și sunt savarine de gen masculin. Aici nu se face discriminare de gen.

 Cât de trist ar fi, ca, atras(ă) de promisiunea exteriorului să te alegi tocmai cu o savarină de acest gen, pe care nici măcar nu o poți mânca!
 Dar cât de frumos ar fi, ca oricât de puțin sirop sau frișcă ar avea o savarină, să te bucuri de gustul ei de departe superior aparențelor?!

   Oh, dacă am știi ce ascunde carapacea fiecărui om pe care-l întâlnim în drumul nostru...
Mă rog ca Dumnezeu să ne dea înțelepciunea de a pătrunde dincolo de ceea ce izbește ochiul... înțelepciune de a alege esența...înțelepciunea de a nu ne lăsa furați de aparențele înșelătoare a tot ceea ce lumea ne oferă!

A fost o dată o savarină...
O savarină de la care am învățat să nu mă mai iau niciodată după aparențe.

sâmbătă, 4 iunie 2016

Gândurile unui călător


   Eram pe Facebook, căutând... căutând ceva, și în același timp, nimic. Treceam de la o postare la alta, când mi-a sărit în ochi o imagine. O imagine și-un link.
Am accesat acel link și, din click în click, am ajuns la o aplicație. Una destul de banală, care îți crează propria poveste din pozele de la profilul tău. Altădată, poate, n-aș fi aruncat a doua privire asupra acestul joc. Astăzi, însă, a fost o zi de genul celor în care simți că trăiești cu-adevărat.
   M-a captat cuvântul ”poveste”. Mereu mi-au plăcut poveștile. De orice fel. Dar cel mai mult cele cu tentă inspirațională/ motivațională. Poveștile care îmi arată că, uneori, imposibilul devine posibil, că umanitatea încă există și că happy end-ul nu se întâmplă numai în filme, ci și în realitate. Așadar, am făcut acest ”test”, dacă-i pot spune așa, și mi-a apărut un filmuleț. ”Povestea” vieții mele. Wow.

  

    Brusc, am realizat că am și eu o poveste. O poveste a mea. Proprie și personală, cum ar spune unii. O poveste care se deschidea cu imaginea unei mici vacanțe petrecute la Cluj. O mie de imagini mi-au venit atunci în minte. Imagini ale evenimentelor petrecute în scurta mea ședere acolo. O experiență pe care nu o pot uita.
   A urmat o altă poză, din ultimul an de liceu. Din nou, am fost luată pe sus o sumedenie de sentimente și simțiri considerate pierdute. Culorile au început să o ia razna, astfel că unele amintiri au căpătat nuanțe de gri, iar altele de roz. Nu știu după ce criteriu s-a făcut asta. Știu doar că preț de o secundă am simțit adierea eternității. Și numai în pespectiva eternității am putut conștientiza ce-nseamnă viața. Ciudat lucru! Viața este o sumă de momente, de clipe, de prezenturi. Și totuși, nu este un moment. Nu este o clipită. Este o eternitate. Da. Viața este o eternitate pe care o trăim, o mică, chiar foarte mică parte, cu trupul, iar restul, cu sufletul. 
   Au urmat alte și alte poze, și, o dată cu ele, alte și alte sentimente au colorat cerul nopții mele. Pentru că, o dată deschis cufărul amintirilor, cu greu l-am mai putut închide.
   Dintre toate astea, cel mai pregnant mi-a rămas în minte ideea descoperită. Ideea că viața este o sumedenie de momente. Acest scurt videoclip mi-a răspuns în mod indirect, și neașteptat, la întrebarea mea: ”ce este viața?!” Mi se tot învârtea prin mintea de câteva zile încoace, mai puternică și mai tulburătoare decât alte dăți. Dar nici prin gând nu mi-ar fi trecut că aș putea găsi răspunsul chiar aici... într-o aplicație de pe Facebook.

   Viața, este formată din momente. Momente lungi sau scurte, de numai câteva secunde... E uimitor cum nu mi-am dat seama până acum! Viața este o sumă de momente, un amalgam de ”acum-uri”. Momente frumoase sau mai puțin frumoase. Momente trăite, chiar și momente uitate, peste care s-a aștenut deja praful în cămara timpului... Viața este o culegere de acțiuni. Experiențe trăite, călătorii, locuri vizitate, concursuri la care am participat, activități extra-școlare, lucruri ciudate pe care le-am făcut, greșeli mari sau mici, cunoștințe noi, prietenii vechi și noi, realizări mici sau mari... Toate acestea formează viața. O definesc, chiar. Viața este bucurie, viața este tristețe. Viața este zâmbet și, în același timp, lacrimi. Viața este descifrabilă, și totuși, indescifrabilă. Este liră și, în același timp, proză. Este frumoasă, dar poate fi și urâtă. Viața este fiecare faptă pe care ai făcut-o vreodată, fiecare cuvânt pe care l-ai rostit de când te-ai născut până acum, fiecare gând pe care l-ai avut de când ai învățat să cugeți... viața este un dar pe care l-ai primit atunci când te-ai născut, dar pe care îl deschizi în fiecare zi...


   Cu toate astea, viața are și un final. Videoclipul meu intitulat ”Povestea mea” a avut un final. Așa vom avea și noi. Da, avem o poveste. Avem un început. Dar tot ce are un început are și un sfârșit. Și ce se întâmplă după? Ajungi îm altă lume. E ca și cum ți-ai fi terminat călătoria și ai ajuns la destinație. Întrebarea esențială este: Care ți-este destinația? Și abea acum realizăm că nu drumul contează atât de mult, ci destinația. Că viața trebuie trăită în așa fel încât să ajungi în cea mai bună destinație posibilă. Și știm bine că sunt doar două. Una sus și una jos. Una în care binele este la rang de absolut, și cealaltă în care răul domnește. Partea bună, dar și partea proastă, este că alegerea ne aparține.


   Viața îți aparține. Acum. În acest moment. Pentru că în clipa următoare s-ar putea să nu mai fi. Viața este o alcătuire de momente. Momente care curg, dar care, o dată, se vor opri. Viața este, așadar, un drum spre veșnicie. Un pod către tărâmul celălalt. Și nu e vorba despre un basm. Ci despre o poveste adevărată. Despre povestea mea. Despre povestea ta.
Cert este că alegerea îți aparține.

   Alege ca destinație finală Cerul! Alege-L pe Dumnezeu! Nu alege moartea, ci VIAȚA VEȘNICĂ!

miercuri, 1 iunie 2016

Gândul lunii ~ A fost o vreme ~

   A fost o vreme, în care oamenii îmi spuneau că sunt copil, dar eu mă credeam ”om mare”.
Acum, trăiesc momentul când mă simt copil, dar cei din jur îmi spun că sunt ”om mare”.

   A fost o vreme, când îi imitam pe ”cei mari”, tânjind cu nerăbdare să fiu și eu ca ei.
Acum, tânjesc, parcă, să fiu lipsit de griji... să fiu dinnou copil.

   A fost o vreme, când îmi doream să fiu independentă, să-mi port singură de grijă și să fac numai ce vreau.
Acum, îmi dau seama că nimic nu se compară cu protecția și siguranța de acasă. :)

   A fost o vreme, în care îmi făceam tot felul de vise și iluzii, apoi, abea așteptam să se materializeze.
Acum, îmi dau seama că uneori nu știam ce-mi doream.

   A fost o vreme, în care credeam că ceasurile sunt mereu în urmă, iar timpul face pe melcul.
Acum, însă, timpul fuge mai repede ca cel mai bun alergător de la jocurile olimpice.

   A fost o vreme, în care credeam că orice lucru este cu putință și orice vis poate deveni realitate. Acum, însă, am devenit conștientă că multe dorințe nu mi se vor îndeplinii niciodată. Dar viața merge înainte și așa.

   A fost o vreme, în care viața mi se părea mai simplă, iar oamenii mari, mai grei de cap.
Acum, realizez pe zi ce trece cât de complicată este viața și, mai mult, cât de tare o complicăm noi.

   A fost o vreme, când orice noutate reprezenta un motiv de bucurie și entuziasm.
Acum, găsim prea puține motive de bucurie. Și prea puține lucruri noi...

   A fost o vreme când a iubi, chiar și pe cei ce ți-au greșit, era ceva de la sine înțeles.
Acum, așa ceva este o abatere de la regulă.

   A fost o vreme, in care un acoperiș deasupra capului, o masă caldă și familia-ți alături era tot ce e trebuia ca să fim mulțumiți.
Acum, suntem mereu în căutarea a ceea ce credem că ne-ar putea face fericiți. Mașini scumpe, haine numai de firmă, vile sau case desprinse parcă din reviste... Dar, ntr-adevăr, sunt în căutarea a ceea ce CREDEM că ne face fericiți, nu a CEEA CE chiar NE FACE FERICIȚI.

   A fost o vreme în care ne doream atât de mult să creștem, încât uitam să ne mai bucurăm de copilărie.
Acum, ne dorim atât de mult să fim din nou copii, încât am da îndată timpul înapoi, de s-ar putea.

   Problema este că voi, copii, veți ajunge o dată ca noi. Dar noi, ca voi, să fim din nou copii... niciodată.
   Așa că, bucurați-vă de copilărie! Nu așteptați să creșteți ca să faceți ceea ce visați să faceți. Începe-ți de acum și vă veți bucura mai târziu.
  Să stiți un lucru: Visele nu devin realitate atunci când crești mare. Ele se materializează cel mai frumos chiar atunci când ești copil.


   O dată cu maturitatea, am învățat că înțeleptul Solomon avea mare dreptate în ceea ce a scris în Eclesiatru 3:1-8.  
”Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui. 
Naşterea îşi are vremea ei şi moartea îşi are vremea ei; săditul îşi are vremea lui, şi smulgerea celor sădite îşi are vremea ei.Uciderea îşi are vremea ei, şi tămăduirea îşi are vremea ei; dărâmarea îşi are vremea ei, şi zidirea îşi are vremea ei; plânsul îşi are vremea lui, şi râsul îşi are vremea lui; bocitul îşi are vremea lui, şi jucatul îşi are vremea lui; aruncarea cu pietre îşi are vremea ei, şi strângerea pietrelor îşi are vremea ei; îmbrăţişarea îşi are vremea ei, şi depărtarea de îmbrăţişări îşi are vremea ei;

Căutarea îşi are vremea ei, şi pierderea îşi are vremea ei; păstrarea îşi are vremea ei, şi lepădarea îşi are vremea ei; ruptul îşi are vremea lui, şi cusutul îşi are vremea lui; tăcerea îşi are vremea ei, şi vorbirea îşi are vremea ei;iubitul îşi are vremea lui, şi urâtul îşi are vremea lui; războiul îşi are vremea lui, şi pacea îşi are vremea ei.”

Întradevăr, este un timp pentru toate. Și toate își au frumusețea lor. Deci, haide-ți să ne bucurăm de fiecare etapă a vieții și să o trăim cu entuziasm!

Trebuie să recunosc că acest articol nu se adresează numai celor mici, ca vârstă. Ci și celor mici în interiorul lor. Celor care poartă, încă, inocența, dragostea pură a unui copil, și speranța de nezguduit într-o lume mai bună.

   Cred că acest articol se adresează cititorior de toate vârstele. Pentru că fiecare dintre noi mai poartă, încă, indiferent de anii care au trecut de atunci, un strop de suflet de copil, în inimă.

Isus a zis:Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia cerurilor este a celor ca ei.”(Matei 19:14)
   Să fim asemenea lor, smeriți, umili, increzători în Tatăl nostru ceresc, plini de pace, dragoste dezinteresată, exuberanță și inocență. 
   Să fim mereu copii... copii de Dumnezeu! <3



miercuri, 25 mai 2016

Arta de a fi

   Ca oameni, suntem mereu în căutatrea fericirii. Hoinărim prin lume, sentimente și idei, prin mulțimi de inimi și povești... Suntem nomazi, fără o casă pentru sufletul nostru. Iar întrebarea care se naște este ”unde se găsește împlinirea?”
   Împlinirea este ceva absolut. Iar ceva absolut nu poate fi niciodată găsit în lucuri relative sau superficiale. Astfel, fericirea o reprezintă lucrurile eterne, cele cu o valoare infinită, cele care rămân când toate celălalte trec. Întrebarea corectă, pentru condiția noastră de muritori, supuși timpului necruțător, ar fi: „Ce contează cu adevărat?”
   Lucurile pe care le posedăm? Nu.
   Lucrurile pe care le cunoaștem? Nu prea.
   Sentimentele pe care ceilalți le nutresc față de noi? Nici pe departe.
   Marea poblemă a zilelor noastre este că noi nu căutăm împlinirea la locul potrivit. De cele mai multe ori o căutăm în ”a avea”, ”a părea” sau ”a ști”. Binențeles, toate aceste lucruri cântăresc destul de greu. Dar nu suficient. Cel mai greu cântărește ”a fi”. Arta vieții constă în arta de a fi.
   Celebrul personaj Shakespearian, Hamlet, spunea mai multe decât pare, atunci când punea întrebarea ”A fi sau a nu fi?!”.
   A fi este arta cea mai frumoasă și ”lucrul” ce ne aduce cea mai mare satisfacție în viață. Pentru că primul lucru pe care l-am făcut, a fost să „fim„. Să fim oameni. Totuși, nu este suficint numai să fii o ființă umană. Este necesar să fim și oameni, așa după cum spune și proverbul românesc: ”A fi mare nu-i mirare. A fi om e lucru mare.” Să fim altruiști, să fim buni unii cu alții, să fim răbdători, toleranți, săritori, dar și fermi și hotărâți când este cazul. Să știm când să acceptăm și când să spunem ”nu”. Să empatizăm , să simțim, să iubim, să trăim frumos, așa după cum am fost proiectață inițial de către Dumnezeu.
   A fi este arta cea mai nobilă din lume, pentru că este singura care rămâne când toate celălalte s-au pierdut. Un caracter frumos este mai valoros și mai trainic decât un chip frumos. O inimă mare este mai prețioasă decât o ”pungă” mare.  Felul tău de a fi este ceea ce te reprezintă oricând, oriunde. Și acesta nu depinde de înfățișarea noastră.
   Așadar, consider că a fi este o artă, pe care nu oricine o poate deține. O artă nobilă, o artă frumoasă, care ne aduce bucurie și satisfacție în viață, datorită faptului că e atât de trainică și rezită atât de bine testului timpului.

   Atunci când înțelegi arta de a fi, înțelegi mult mai bine de ce Dumnezeu se prezintă
în Vechiul Testament prin formula: ”Eu sunt Cel ce sunt!”

duminică, 15 mai 2016

Clepsidra se golește

     Asistam in fiecare zi la maratonul timpului, care alearga atat de repede, incat nu-l mai putem urmari. Pierdem sirul, sarim randuri, uitam de unde am plecat si ne-ametim...cand este dimineata, cand este iarasi seara....
     Suntem cuprinsi ca intr-un vartej de timp, de oameni, de cuvinte si pana sa ne amintim, am si uitat ce-aveam in minte.
    Cu ziua de astazi taiata in calendar, am mai facut un pas spre tinta, spre linia alba de sosire.
    

     Ce ai facut tu astazi, oare pentru a ta destinatie, al tau suflet, a ta vesnicie? Ai meditat macar o data la viata ta, la cat de trecator esti si la clepsidra timpului ce se scurge?
 

     Timpul alearga iute si trebuie sa alergam si noi... De aceea te sfatuiesc sa pretuiesti fiecare clipa... Sa traiesti fiecare zi ca si cum ar fi ultima... Sa ai grija de sufleul tau, caci el este singura ta comoara nepieritoare! 
     Hotaraste-te unde iti vei petrece vesnicia! Isus asteapta inca la usa...deschide-I cat inca mai bate. Alege viata si nu vei regreta!

duminică, 1 mai 2016

Gândul lunii

  
  
  Luna Mai a venit de data aceasta cu dublă semnificație pentru o parte dintre români. Ziua muncii și Paștele. 1 MAI. O sărbătoare pentru trup și una pentru suflet. 
  Întotdeauna când cele două sunt puse în balanță, cred că sufletul ar trebui să cântărească mai greu.
  Din păcate, trăim într-o lume axată pe lucrurile exterioare, pe aparențe, haine, titluri și averi. O lume care este prea preocupată de cum pare și nu de cum este. O lume care a uitat că singurul veșnic e sufletul. Sufletul și numai el.
   Într-o astfel de lume, noi suntem chemați să fim lumini. Lumini și sare. Sare și lumină. Suntem chemați să fim esență într-o mare de sticluțe goale. Suntem chemați să fim adevărați într-o mulțime de minciuni. Suntem meniți să luptăm contra curentului, în mijlocul lumii. Suntem chemați cu toții...
   Eu sunt chemat, tu ești chemat... Cum răspunzi la această chemare?
  


sâmbătă, 30 aprilie 2016

Hristos a Înviat!

Mulți oameni de pe întregul glob sărbătoresc astăzi Paștele. Deși denumirea lui diferă de la un popor la altul, fie că îi spunem Easter sau Paques, Ostern sau Pascuas, semnificația este aceeași. Învierea Domnului Isus Hristos.
Totuși, de-lungul timpului, am început să amestecăm credința cu tradiția și rezultatul este, după câte se vede, un amestec neomogen, lipsit de esență și frumusețe. Am uitat ce era cel mai important și am împrumutat obiceiuri care nu ne ajută la nimic. Am tratat cu superficialitate crucea grea și mormântul gol, dar am considerat importante lucruri despre care Biblia nu scrie nimic.

Drag cititor, Paștele nu este despre iepurași sau ouă roșii, albastre sau verzi. Nici despre cadouri și oferte speciale de sărbători. Învierea nu este despre cozonaci, miei sau băutură. Nu.
În schimb, totul este despre Isus. Doar despre EL.
Pentru că El este Cel care a ales să moară pentru mine și pentru tine. Pentru că EL ne-a luat păcatele și ne-a eliberat prin sângele de la Calvar. Pentru că El a biruit moartea, a părăsit mormântul, sfidând legile fizicii și așteptările omenești. Pentru că EL A ÎNVIAT! Pentru că HRISTOS A ÎNVIAT cu-adevărat!

Și pentru că EL a biruit moartea, noi am primit o viață nouă!

În încheiere, în loc de ”Paște fericit!” vreau să-și urez ”O veșnică viață cu Isus!”
HRISTOS A ÎNVIAT!

A fost mort, dar azi e VIU

Când Isus s-a născut, s-a scris istorie.
Cât Isus a trăit, s-a scris iubire.
Când pe cruce a murit, s-a scris iertare. În dreptul meu și-n dreptul tău. Iertare pentru totdeauna.

Te-ai gândit vreodată că Isus Hristos nu este o parte a unei ideologii, a unei religii sau a unei doctrine? Te-ai gândit vreodată că El este centrul existenței, al universului, a tot ceea ce există, a tot ceea ce poate și nu poate fi cuprins de mintea omenească?! Te-ai gândit vreodată că EL ȘI-A DAT VIAȚA PENTRU TINE? Te-ai gândit vreodată...? Pentru EL chiar așa a făcut. Și jertfa LUI are o însemnătate aparte.
Ce s-a întâmplat când Isus a murit?

Când Isus a murit, moartea a fost înfrântă pentru prima dată.
Când Isus a murit, păcatul și-a primit iertare.
Când Isus a murit,  dragostea a atins apogeul. Sacrificiul suprem.
Când Isus a murit, noi am primit viață. Viață veșnică.
Când cuiele I-au străpuns mâinile și picioarele nevinovate, vina noastră a fost plătită.
Când bicele I-au smuls fără milă pielea, noi am primit îndurare.
Când era hulit și batjocorit de oameni, noi scăpam de ură și rușine.
Când EL a murit, Cerul s-a întunecat și perdeaua din templu s-a rupt.
Când El a murit, se gândea la mine și la tine.

Nu mi-aș putea nici măcar închipui o dragoste mai mare ca aceasta. Să mori pentru cei ce ți-au greșit, să mori pentru cei ce ar fi meritat moartea... să mori chiar și pentru cei ce te-au ucis.
De atunci, dragostea s-a dovedit a fi eternă, de nezguduit, de neclintit. Pentru că HRISTOS A ÎNVIAT!


Pentru că Hristos a înviat, eu pot avea acum speranță într-o veșnicie plină de bucurii.
Pentru că Hristos a înviat, știu că dragostea este mai puternică și decât moartea.
Pentru că Hristos a înviat, tot trecutul meu poate fi uitat și iertat.
Pentru că Hristos a înviat, eu sunt un om nou.
Pentru că Hristos a înviat, nimic nu mai poate sta în calea omului spre Dumnezeu. Drumul e liber. Drumul a fost stabilit la Calvar. Drumul ce trece pe la cuce, ne duce în Cer.
Pentru că Hristos a înviat, eu sunt liber de păcat.
Pentru că Hristos a înviat, eu sunt sigur că sunt salvat.
Pentru că Hristos a înviat și numai pentru că El e viu, am scris aces articol.

A fost mort, dar azi e viu. Pentru mine și pentru tine.
Hristos a înviat cu-adevărat!


Este El viu și în inima ta?


duminică, 3 aprilie 2016

O poezie pentru suflet

   Fiecare avem momente de singurătate. Momente în care, deși suntem încojurați de oameni, ne simțim, cum spune cântarea aceea, ”singuri, triști și părăsiți”. Avem goluri în suflet, pe care nimeni nu le poate umple... dorințe, pe care nimeni nu le știe... sentimente, pe care numeni nu le poate înțelege.
   Poezia de mai jos este potrivită tocmai pentru astfel de momente. ”Tu nu pleci niciodată de la mine...” înseamnă că este Cineva care ne iubește, care ne înțelege și care, orice ar fi, rămâne lângă noi!
   Îmi doresc ca aceste binecunoscute versuri să-ți fie cântecul inimii, drag cititor, atunci când gândurile negre se ivesc la orizont!
   Dumnezeu să îți înveselească inima! :)
   

 Tu nu pleci niciodatã de la mine
Si nici o clipã singur nu mã lasi;
Tu esti mereu puterea ce mã tine
Din cel dintâi, la cel din urmã pas.

Tu nu mã lasi si nu mã uiti vreodatã;
Strãbat cu Tine munti înalți si lunci.
Eu n-am sã vãd nici moartea nici o datã,
Cu Tine-alãturi am sã fiu pe veci!
  
Cu Tine îmi strãbat în zori cãrarea;
Cu Tine eu veghez în ceas târziu.
Când Tu mã mustrii, simt adânc mustrarea
Si când Te bucuri, totdeauna stiu.

 

Tu nu mã lasi si nu mã uiti vreodatã;
Si esti mereu în mine ca o stea;
Mi-ai pus în suflet, Doamne, o speranțã
Cum nu e nimeni, sã mi-o poatã da.

 

Au fost odatã râuri de pãcate,
Dar Sângele Salvãrii le-a spălat.
Tu m-ai iertat de toate, da, de toate,
Știu bine că pe toate le-ai uitat.

 

Sunt fericit chiar dacã vrei sã sufãr,
Când valuri vin si vânturi grele bat.
Plutesc pe ape ca un fir de nufãr
Pe care Tu-l pãstrezi mereu curat.

 

Îti mulțumesc cã esti cu mine-n lume!
Îti mulțumesc cã m-ai iubit mereu!
Îti mulțumesc cã Tu mi-ai dat un nume
De copilaș iubit de Dumnezeu!

(Tu nu pleci niciodată- Costache Ioanid)

vineri, 1 aprilie 2016

Gândul lunii

  ”Am ţinut multe lucruri în mână şi le-am pierdut, dar ceea ce am încredinţat în mâinile Lui Dumnezeu este al meu şi astăzi.”

   Se spune că o imagine face mai mult decât 1000 de cuvinte. Uneori.
Deși sunt adepta cuvintelor, trebuie să recunosc, uneori cuvintele sunt de prisos. Un exemplu este chiar poza de mai jos.  



A venit primăvara. Practic. Pentru că teoretic, s-a încheiat deja o lună de primăvară. 
A venit vremea bună, speranța, bucuria. A înflorit cireșul, a înflorit caisul, a înflorit și zâmbetul pe chipul nostru. S-a încălzit natura, s-a încălzit vremea, s-au încălzit și inimile noatre. Pentru că primăvara e molipsitoare. Pentru că primăvara este balsam pentru suflet. 

Pe jos, pomii își scuturaseră florile. Petale de fericire, frumusețe și culoare, la o singură atingere. Le-am luat în mână. Atât de ginagașe. Nu demult ținusem fugii de zăpadă. Acum strângeam fulgi de primăvară.
Și cum le țineam eu în mână, dintr-o dată a început să bată vântul. Cât ai clipii, petalele mele și-au luat zborul. Și am rămas așa... cu mâna goală. 
Nu am putut să le țin cu forța. Așa cum nici visele mele nu le-am putut păstra împotriva voinței Lui. Și-au luat zborul... dar nu spre îndeplinire.

  Apoi, am strâns altele și I le-am încredințat Celui care poate să le ducă la îndeplinire. Și, spre surprinderea mea, au început să se materializeze. 

Ce am ținut cu orice preț, l-am pierdut. Dar ceea ce I-am dat Lui, este al meu și astăzi!

”Încredinţează-ţi lucrările în mâna Domnului, şi îţi vor izbuti planurile.” Proverbe 16:3 

vineri, 18 martie 2016

Șlefuitorii de diamante

   Nu știu câți dintre voi ați văzut măcar o dată filmul de animație ”Prințesa și sărmana croitoreasă”, lansat în 2004 în Statele Unite. Poate l-ați vizionat împreună cu frații mai mici (la fel ca mine), cu copiii, sau chiar voi singuri. În sfârșit, este vorba despre puterea prieteniei, despre aparențele înșelătoare și despre descoperirea frumuseții, dincolo de titlu sau avere.
   Încă de când l-am văzut prima oară, a fost o scenă care mi-a atras atenția într-un mod deosebit. Este vorba de momentul în care Anneliese descoperă mina ascunsă cu diamante. La prima vedere, totul era pământ, noroi și piatră. Nimic valoros. Dar dincolo de roca dură și de noroi, pumnul acela de pământ ascundea înăuntrul lui un diamant strălucitor. Nu a fost ușor să îl găsească, dar a meritat. Toată mina era plină cu diamante.
   Povestea continuă, iar pietrele prețioase din acea mină au devenit un mijloc de ajutorare a celor săraci.
 
   Ce frumoasă analogie! Ce mesaj subtil!
   Dimantele suntem noi, oamenii, pe dinăuntru. Fiecare om este înzestrat cu câte un dar special. Fiecare dintre noi are o frumusețe interioară. Fiecare dintre noi are valoare. Dar de multe ori este ascunsă. De mizerie, de piatră, de pământ. De încăpățânare, ură, invidie, răutate ș.a.m.d.

 Ei bine, nimănui nu-i place să fie murdar. Așa că, este nevoie de o șlefuire înainte ca diamantul să fie pus în vânzare. Avem nevoie să fim curățați de imperfecțiuni, de mizerie, de răutate, și făcuți diamante pure. Avem nevoie de aceasta chiar dacă este dureros.
   Deși nimănui nu-i place să-i amintească, trebuie să recunoaștem că o mare contribuție la frumusețea diamantului pur o au ȘLEFUITORII. Îi întâlnim sub diferite forme și mărimi, sub diferite chipuri și măști.
   De cele mai multe ori sunt încercări.
   Ce greu este în încercare! Ce greu este în cuptor! Dar ce bine este când ieșim de acolo și realizăm că avem o inimă mai ușoară, o minte mai curată și o credință mai mare!
   Șlefuitorii de diamante pot fura bucuria de o clipă, dar o fac pentru a ne oferi una veșnică în schimb. O boală poate să te frământe o vreme, pentru ca apoi să fii un om nou. O veste proastă te poate întrista pentru o vreme, pentru ca mai apoi să prinzi avânt pe cale. O problemă îți poate face peri albi în cap, pentru ca mai apoi să realizezi că aceia sunt semne ale înțelepciunii dobândite.
   Câteodată, șlefuitorii de diamante iau chip de om. Sunt acei oameni care ”te stresează”, acei oameni ”pisălogi” care te tot ”bat la cap” să faci un lucru, până ajungi să-l faci. Sunt acei oameni care veghează asupra ta și care îți arată când și unde ai greșit, ajutându-te să nu mai cazi a doua oară. Sunt acei oameni care te felicită pentru orice realizare și te încurajează în lucrurile bune pe care ai început să le faci. Sunt acei oameni care scot ce e mai bun din tine.
   Șlefuitorii de diamante sunt acei oameni și acele încercări prin care Dumnezeu lucrează la curățarea și purificarea noastră. Șlefuitorii sunt aceia care dau strălucire și forma potrivită, diamantului.
   Șlefuirea e grea. Dar rezultate sunt pe măsură. Haide-ți să vedem partea bună în toate lucrurile și să prețuim ȘLEFUITORII DE DIAMANTE ca pe binefăcători ai noștrii! Să nu uităm că fără ei, nu am putea atinge întregul nostru potențial.
 
 

marți, 1 martie 2016

Gândul lunii

  1 martie.
 O nouă zi. O nouă lună. Un nou început. O nouă șansă. Un nou capitol din viață.

   Întotdeauna am fost captivată de trecerea timpului, care în ultima vreme pare din ce în ce mai grăbit. De cele mai multe ori, priveam schimbarea cu nostalgie sau regret. De data aceasta, însă, mă bucur că a trecut iarna și că a venit, cel puțin teoretic, primăvara. Nu știu cum sunteți voi, dar pentru mine este o liniște în suflet, ca o mare după o furtună. Un fel de asigurare că vor veni vremuri mai bune. Și chiar dacă nu va fi așa, știți vorba aceea, ”speranța moare ultima”.

   Venirea primăverii nu e ca schimbarea oricărui alt anotimp. Venirea primăverii readuce la viață nu numai natura, dar și speranța. Speranța într-o lume mai bună, într-un viitor mai frumos și-ntr-o viață senină. În comparație cu toamna care prevestește vremuri ploioase și reci, primăvara poartă cu sine promisiunea unei alte dimineți, a unui soare cald și a unei noi frumuseți. Toamna poartă în vântul ei amenințarea iernii, dar primăvara conține garanția mult-doritei veri. Nu spun că iarna nu e frumoasă. Ceea ce spun este că primăvara este mai blândă și plăcută. Dacă iarna învăluie totul în fulgi albi de zăpadă, primăvara ninge cu petale albe de cireș.
   Primăvara miroase a viață, a energie și siguranță. Primăvara curăță și reînvie natura. Primăvara deschide porțile grele ferecate-n timpul iernii... lăsând lumina să pătrundă în case, în suflete și în priviri.
   Ce aș putea dori cititorilor mai mult decât o primăvară adevărată în suflet și pe chip?! O primăvară senină, cu gânduri noi, de pace și iubire în inimă! S-aveți în suflet o veșnică primăvară!

,, Caci Eu stiu gandurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, ganduri de pace si nu de nenorocire, ca sa va dau un viitor si o nadejde…” Ieremia 29:11

miercuri, 24 februarie 2016

Când lopătarii aruncă pământul

   Nu de mult am asistat la o înmormântare. O depunere în pământ a unui trup neînsuflețit, corp gol, efemer, deposedat de nemurire.
   Cerul era de un albastru infinit. Atât de senin, de parcă se bucura că încă un suflet a ajuns Acasă. Soarele a alungat norii grei de teamă, neputință, boală, singurătate și moarte. Lumina a învins întunericul.
   Acordurile reci de tristețe se împleteau cu speranța reîntâlnirii într-un viitor nu foarte îndepărtat. Căci cine știe ce aduce ziua de mâine sau dacă va mai fi o zi de mâine?!
   Primul bulgăre de pământ aruncat peste sicriu a întrerupt ritmul cântării, împrăștiind în aer miros de pământ umed și de deșertăciune. Oamenii aveau ochii pironiți asupre gropii, uimiți de sunetul gol produs de pământul aruncat. Căci din pământ am fost luați și în pământ ne vom întoarce. oricât de mulți au mai urmat, primul bulgăre a rămas cel mai răsunător. Pământul pentru care lucrăm o viață întreagă ajunge să ne îngroape. Pământul ne atrage mereu înspre el, ca apoi să ne pecetluiască pentru totdeauna. Glasul și gura pământului sunt înșelătoare ca moartea.
   Atunci, realitatea crudă ne-a izbit cu efemeritatea vieții. Când lopătarii aruncă pământul umed în groapă înțelegi cât de trecător și fragil e omul. Înțelegi că ajuns în acel loc, nu mai poți face absolut nimic.
 
   Când lopătarii aruncă pământul, e prea târziu să spui un ”Te iubesc!”. Nu există astfel de declarații post-mortem.
   Când lopătarii aruncă pământul e prea târziu să îți mai ceri iertare. E prea târziu să îți repari greșeala.
   Când lopătarii aruncă pământul, faptele tale vor vorbi mai tare ca vorbele.
   Când lopătarii aruncă pământul, strălucirea lumii se stinge.
   Când lopătarii aruncă pământul, bogăția nu mai folosește la nimic. „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat şi Domnul a luat. Binecuvântat fie Numele Domnului!”- Iov 1:21.
   Când lopătarii aruncă pământul, faima își pierde toată valoarea.
   Când lopătarii aruncă pământul, frumusețea dispare. Căci Dumnezeu privește la inima, nu la fața omului.
   
   Paradoxal, atunci când lopătarii aruncă pământul, înțelegi ce este viața. Gândindu-te la moarte, înveți cum să trăiești. Căci doar efemeritatea evidențiază eternul.

   

 Când lopătarii aruncă pământul, fie ca Dumnezeu să ne aștepte cu brațele deschise în porțile Raiului!




vineri, 19 februarie 2016

Puterea cuvintelor

   Întotdeauna am fost un susținător al ”teoriei” (dacă o pot numi așa) cuvintelor. Întotdeauna am afirmat că nu numai ceea ce spui contează, dar și felul în care spui ceea ce spui. Și acest ”cum” nu se referă numai la intonație, la ton sau la limbajul non-verbal, dar și la cuvintele pe care le folosești.

   Poți spune același lucru, aceleași persoane și aceasta să înțeleagă două lucruri diferite. Poți spune dur și fără menajamente, ba chiar și cu preconcepții presărate pe ici, pe colo. Sau poți vorbi frumos, cu grijă, cu respect și cuvinte dulci. În primul caz stârnești ceartă sau dezinteres. În timp ce, în al doilea caz, stârnești înțelegere și empatie. În prima situație caștigi un dușman, în al doilea, un prieten.

   Cuvintele au o putere mult mai mare decât crezi. De fapt, cuvintele îți sunt ”super-puterea”. ”La început a fost cuvântul...” Cuvintele tale îți pot îndrepta pașii pe calea vieții... sau pe calea morții.
   În timp ce alții vor să fie stăpâni ai lumii, ai tuturor averilor sau ai inelelor, eu vreau să fiu ”stăpânul cuvintelor”.
   

luni, 1 februarie 2016

Gândul lunii

   Un capitol s-a încheiat deja din volumul 2016. Am intrat în al doilea cu viteză. Cerul nu pare prea încântat. Pământul este destul de înghețat. Primăvara este încă departe... este totuși o filă de iarnă. 
   Când te gândești că a trecut o singură lună, parcă e puțin. Dar când te gândești că mai sunt numai unsprezece... parcă te uimește. Poate că, așa cum a trecut de repede ianuarie, așa vor trece toate celălalte. Și imediat ne pomenim iarăși la Anul Nou. Și trece un an și trec doi și trei trei... și tot așa..., trece viața.
   Niciodată nu am avut o relație prea bună cu timpul. Mereu am fugit, parcă, unul de celălalt. El de mine și eu de el... Trebuie să recunosc, nu prea mi-a ieșit. Oricât am încercat să-l conving să ia o pauză, a fost în zadar. E încăpățânat, de parcă i-ar scădea faima dacă ne-ar da puțin, măcar puțin răgaz.

O lună. Douăzeci și nouă de zile.      An bisect. Patru săptămâni complete și o zi. Patru duminici și cinci zile de luni. Cam așa ar arăta o simplă analiză. Mai multe numai tu știi ce vei mai scrie. Cum le vei folosi? Ce vei lăsa în urmă? Ce regrete vei aduna? Câte amintiri frumoase vei strânge? Câți oameni vei ajuta? Cât din timpul acesta îl vei aloca ție și cât lui Dumnezeu? 100%? Doamne ajută-ne! :)

      Când în față ai o foaie albă, cu ce alegi să o umpli?

duminică, 31 ianuarie 2016

Copiii regelui

 Am auzit, nu demult, o povestioară interesantă, din care putem învăța câte ceva.

   Într-o zi, doi copii se jucau într-un parc. Tocmai ploase. O ploaie binevenită, după mult timp de secetă. Plouase atât de mult, încât se făcuseră și bălți. Binecuvântare în găuri de pământ. Cerul se limpezise, iar curcubeul împodobea acum bolta cerească.

 
   La un moment dat, copiii, care mai erau în parc, au început să se joace cu noroi și să sară în bălți. Părea atât de distractiv... Chiar dacă se murdăreau din cap până-n picioare, copiii râdeau.
Uitându-se spre doica lor, cei doi copii cer permisiunea de a merge și ei să se alăture veseliei celorlalți, în bălți. Cred că vă puteți închipui ce mare le-a fost supărarea când au primit un răspuns negativ. Cu ochii triști, unul dintre ei întreabă: ”Ceilalți copii de ce se pot distra în noroi și noi nu?” Răspunsul doicei fu și de data aceasta surprinzător, cuprinzând întreaga morală a povestioarei: ”Pentru că voi sunteți fiii regelui. Fiii regelui nu se murdăresc în noroi cum fac toți ceilalți. Fii regelui se comportă întotdeauna vrednic de statutul lor de nobili.”
 
  Fiii de Rege suntem și noi, astăzi. Pentru că Tatăl nostru este Regele regilor și Dumnezeul dumnezeilor. EL este Creatorul, Învățătorul, Părintele și Sfătuitorul nostru! Suntem copiii Regelui!

  În jurul nostru, oamenii sar în bălți de zor. Și pare atât de distractiv! Folosesc cuvinte urâte, fac fapte rele, se răzvrătesc împotriva Regelui, își fac singuri rău, prin fel de fel de vicii, trăiesc numai în plăceri... și își înegresc sufletul cu bună știință.
   Noi, însă trebuie să fim diferiți! Dacă vreodată te-ai întrebat de ce un creștin nu trebuie să se asemene cu lumea, răspunsul este acesta: pentru că noi suntem copiii Regelui.
   Nu renunța la slava care te așteapă, la cununa nevestejită pe care o vei primi la capătul alergării de la Regele regilor, doar pentru o aparentă și trecătoare plăcere!
   Păstrează-ți faina curată!
   Nu-ți fă Tatăl de rușine! Fă-i bucurie și reprezintă-L cu onoare ori unde te-ai afla!

  
   

sâmbătă, 30 ianuarie 2016

A tolera vs. a promova (partea a II-a)

   Avem harul de a fi liberi, de a trăi într-o țară liberă, într-o comunitate în care se respectă în principiu drepturile omului. Dar nu știm să prețuim ceea ce avem. Și transformăm binecuvântarea în blestem. Prin faptul că, în loc să ne întoarcem la Dumnezeu, îi întoarcem spatele. În loc să ne canalizăm toate resursele pentru a crea o lume mai bună, pentru a ne dezvolta ca oameni, ca ființe, care au un timp limitat de trăit aici, pe pământ, noi ne batem joc de tot ce este frumos, sfânt și curat. Și ridicăm la rang de cinste lucrurile murdare, obscene, care pătează sufletul și cugetul, și care ne fac viața din ce în ce mai grea. Nu tuturor. Doar celor ce vor să trăiască în continuare curați.
   Este greu să te păstrezi curat într-o lume murdară, precum este greu să fii o lumină în cea mai neagră beznă... Cum să călătorești frumos spre Cer, când ești înconjurat de cuvinte urâte, fapte rușinoase ridicate desupra celor drepte, ură, invidie, judecăți strâmbe, miniciună, nedreptate și așa mai departe?!
   În acestă libertate acordată tuturor, din cauza acestor drepturi ”nemeritate”, suntem constrânși să acceptăm păcatul. Să ”tolerăm” lucrurile pe care Biblia le condamnă din start. Totuși, noi nu trebuie să judecăm pe nimeni, îl lăsăm pe Dumnezeu să decidă pentru fiecare. Nu urâm oamenii care fac astfel de lucuri, dar nu putem numi falsul, adevăr, nedreptatea, corectă, după cum nu putem numi negrul alb, sau păcatul, normalitate. Dar, chair dacă nu tolerăm păcatul, nu avem niciun drept să nu tolerăm pe cel păcătos. Pentru că și pentru el a murit Hristos. Nu trebuie să-l condamnăm, ci să-l ajutăm să se ridice. Nu îl încurajăm, dar încercăm să-l aducem pe calea cea dreaptă.

   Cu toate astea, în zilele noastre a tolera a devenit unul și același lucru cu a promova. Pentru că, marile companii, ziarele, media, oamenii influenți, nu numai că dau dovadă de toleranță. Asta ar fi un lucru acceptabil. Dar ei și promovează acest lucru.
   Una este să accepți un comportament necorespunzător, să încerci să-l înțelegi și să încerci să-l ajuți pe cel care este în cauză. Dar alta este să promovezi și să încurajezi astfel de comportamente. Aș numi lucrul acesta manipulare. Suntem manipulați prin reclamele de la televizor, prin videoclipurile unor artiști celebri, prin articole de ziar, prin poze, prin nenumărate mijloace. Fără să ne dăm seama, se dorește ca lucruri precum căsătoriile între persoane de același sex, relațiile intime înainte de căsătorie, avortul, infidelitatea, atitudinea plină de trufie și răzvrătire, să devină o normalitate. Asistăm la o răsturnare a valorilor adevărate, la o rebeliune publică și fără sfială a omului față de Dumnezeu, la o dezrădăcinare a vechilor idei după care oamenii își ghidau viața înainte, la o ultimă reprezentație pe scena omenirii.

A tolera și a promova nu este unul și același lucru. Creștinii nu pot fi numiți intoleranți, pentru că, deși urâm păcatul, iubim păcătosul. Dar nu putem promova răul. Nu îl putem încuraja.


   Mă rezum numai la atât, deși ar mai fi multe lucruri de amintit și discutat când vine vorba de acest subiect. Ceea ce contează cu adevărat este să înțelegem lumea în care trăim și să ne trăim viața ca atare. Nu pentru cele trecătoare, ci pentru cele veșnice. Nu uitați că Cerul ne așteaptă! Și... cândva... toate nelegiuirile vor lua sfârșit. Dumnezeu să ne ajute să ajungem în acel loc în care dreptatea, sfințenia, iubirea, fericirea și tot ce e frumos domnește veșnic!

   Nu aș avea altceva mai bun să vă doresc, decât o călătorie frumoasă înspre Cer!

vineri, 29 ianuarie 2016

A tolera vs. a promova (partea I)

   Trăim într-o lume a toleranței și a permisivității. Ne place să spunem că suntem liberi să facem ce vrem, când vrem, cum vrem și cu cine vrem noi. Susținem cu tărie că toleranța stă la baza libertății, iar libertatea este unul dintre cele mai importante drepturi ale omului. Și, la drept vorbind, așa este. Dar libertatea din zilele noastre a devenit un lucru extrem de dificil.

   În primul rând, libertatea a devenit o libertate egoistă. O libertate de tipul: ”Eu să fac ce vreau, pentru că sunt liber!”, ”Cine e liber?”, ”Eu.” Totul este doar despre ”mine”. ”Eul” acesta urmărește întotdeauna să-și satisfacă poftele, care devin din ce în ce mai mari. Dorințele omului au ieșit de sub control, au dărâmat digul moralității, au rupt stindardul dreptății și se rostogolesc mai departe cu o uriașă rapiditate. Cine îi stă în cale... trebuie să aibă mult curaj!

   În al doilea rând, libertatea a devenit un mijloc prin care să ne atingem scopurile noastre murdare. Faptul că suntem liberi să facem orice, nu înseamnă că trebuie să facem orice sau că este și bine să facem orice. Doar pentru că avem dreptul, nu înseamnă că toate lucrurile au devenit bune peste noapte. E ca și cum, pentru a ne liniști conștiința încărcată, creăm legi care să ne ofere libertatea de a face acel lucru. Pentru că Dumnezeu a pus tribunalul Său suprem în om, iar acesta ne atrage atenția cu mustrări de conștiință când facem bine și când nu. Asta până în momentul în care î-l reducem la tăcere. La fel cum o facem și cu acele persoane care încearcă să facă puțină lumină prin întunericul lumii acesteia.
 Doar pentru că este legal să faci avort nu înseamnă că este bine ceea ce faci. Doar pentru că au fost legalizate căsătoriile între persoane de același sex, în Statele Unite ale Americii și nu numai, nu înseamnă că este și Dumnezeu de acord cu acest lucru.
 
   În al treilea rând, libertatea prea mare, din zilele noastre, a devenit dăunătoare. Pentru noi, pentru copiii noștrii, pentru nepoți și pentru toate generațiile care vor urma. Ne-am învățat să trăim fără reguli. Iar o viață fără reguli este o viață haotică. O lume fără reguli este o lume care se îndreaptă spre prăbușire totală. Imaginați-vă numai cum ar fi o lume fără reguli de circulație, fără semne de circulție, fără nicio lege. Dezastru. Accidente peste accidente. Haos total.
Așa suntem noi. Chiar dacă oamenii au creat reguli, tot nu au rezolvat nimic. Atât timp cât legile sunt după inima și mintea lor stricată, animată de interese mizere, e ca și cum nu ar fi nicio regulă.
Și nu numai atât, dar pericolul este că noutatea de astăzi va deveni normalitatea de mâine. Iar cei ce vor urma nu vor mai ști să facă diferența între bine și rău. Și vor cădea, fără să își dea seama ce i-a lovit.

   Prin urmare, libertatea pe care o trăim este o libertate prost înțeleasă. O libertate care a devenit egoistă, o libertate prin care mușamalizăm ”urâtul” și ”păcatul”, o libertate prin care promovăm lucruri fără valoare, o libertate care nu mai respectă nicio lege, o libertate dăunătoare. Cu alte cuvinte, trăim într-o lume liberă, care, vorba aceea: ”nu mai are niciun dumnezeu”. Și ceea ce este mai rău, este că ne creăm și legi, care să ne apere spatele, care să ne îndreptățească și care să îi oprească pe ceilalți din a ne mai judeca. Dar, oare, este aceasta îndeajuns pentru a închide gura conștiinței pe care Dumnezeu a pus-o în noi? Nu este aceasta o încălcare a dreptului celor care nu sunt de acord cu ele? Dacă ei au dreptul să facă ce vor, eu de ce nu am dreptul să cred ce vreau despre ei?

joi, 28 ianuarie 2016

Așteptări (i)realiste

   Cine nu s-a gândit măcar o dată-n viață la cum i-ar plăcea să-i arate viitorul soț/ viitoarea soție?! Cine nu a visat vreodată la un prinț frumos, voinic și foarte bogat, sau la o prințesă gingașă și frumoasă, care locuiește într-un palat de cleștar, exact ca în basmele din copilărie?!
   Chiar dacă timpul a trecut și noi am crescut, pot spune că la capitolul ”dragoste” am rămas cam la același nivel. Poate nu mai este prințul acela blond, cu ochii albaștri, dar tot prinț a rămas. Nu mai este prințesa cea cu părul de aur și buzele mici, de un roșu aprins, dar tot ”prințesă” ne dorim. Asta e ceva specific omenesc.
   Dincolo de aceste lucruri, sunt sigură că toți visăm la un partener de viață care să ne însenineze zilele și să adauge un plus de condiment vieții noastre. Obișnuim să-i atribuim viitorului soț/ viitoarei soții, calități, de multe ori, supranaturale, încărcându-i astfel, și încărcându-ne și pe noi, cu aștepări prea mari... așteptări irealiste, care ne îngreunează mersul și care ne aduc mereu și mereu dazamăgiri. Așteptări... care, nu numai că nu pot fi îndeplinite, dar care ne oferă și o întreagă perspectivă greșită asupra lumii în care trăim.
   Viitorul nostru soț/ viitoarea noastră soție este rezultatul unei ecuații complexe în care înmulțim prezentul cu trăirile, împărțim trecutul la fapte și adunăm viitorul cu intențiile. Nu putem cunoaște o persoană fără să-i cunoaștem trecutul, originile, luptele... dar nici fără să-i aflăm intențiile și planurile pentru viitor.

   Așadar, ce să ne dorim de la viitorul nostru soț/ viitoarea noastră soție? Cum să ne formăm așteptări realiste, ținând cont că și el/ ea se așteaptă la ceva de la noi, în același timp?!
Întrucât așteptările sunt personale, și, bineînțeles, subiective, și nu aș putea întocmi o listă de așteptări universal valabilă, voi încerca în cele ce urmează să prezint câteva criterii după care îți poți creea așteptări realiste.

1. În primul rând, nu aștepta de la celălalt ceea ce tu nu ai fi în stare să fi sau să oferi.
Acest criteriu merge pe principiul ”ce vrei tu să-ți facă ție oamenii, fă-le și tu la fel!”
Nu îi cere să fie altruist(ă) și dedicat(ă) sută la sută familiei, dacă tu ești mereu preocupat(ă) numai de propria-ți persoană. Să nu ai pretenția ca ea/ el să-ți accepte defectele, dacă tu nu ești dispus să i le accepți, la rândul tău... Pe scurt, nu te aștepta de la ea să te trateze ca pe un rege, dacă tu nu te comporți cu ea ca și cu o regină. Și invers.

2. În al doilea rând, nu aștepta ca el/ea să fie perfect(ă).
Dragilor, viitorul nostru partener de viață este tot om. Om și atât. Nimic mai mult. Nimic mai puțin. Format din carne și oase, calități și defecte, lupte și oaze de liniște, biruințe și înfrângeri, succesuri și eșecuri, împliniri și nemulțumiri, vise și speranțe... Un om imperfect. La fel ca tine.

3. În al treilea și-n ultimul rând, nu aștepta de la el/ ea să satisfacă toate nevoile și dorințele tale.
Aici greșim majoritatea. Ne dorim ca el/ ea să ne facă fericit(ă), să ne ofere sentimentul de siguranță și să ne înțeleagă sută la sută. Iubirea lui/ ei nu va putea face niciodată aceste lucruri. Pentru că este imposibil să ceri de la un om, ceea ce numai Dumnezeu îți poate oferi.

   Așadar, chiar dacă viitorul soț/ viitoarea soție este menit(ă) să-ți fie un ajutor potrivit, el/ ea nu va putea niciodată să ia locul lui Dumnezeu. Suntem oameni și suntem limitați. Dar dacă ne clădim căsnicia pe o relație strânsă cu Dumnezeu și legăm funia în trei, fericirea, siguranța și înțelegerea vor fi mereu puternice.
Iar prin toate încercările, dragostea va triumfa.
 
 
 Care sunt așteptările tale de la viitorul tovarăș de viață? Sau, care au fost ele?
Simte-te liber să-mi scrii în secțiunea de comentarii de mai jos! Mi-ar face mare plăcere să-ți aflu părerea! Ce alte criterii am mai putea aplica ca să ne formăm așteptări realiste?

    


miercuri, 27 ianuarie 2016

Luminițe



Înainte de a se inventa iluminatul stradal, de ori ce fel, oamenii puteau vedea mult mai clar stelele, noaptea, decât le vedem noi, acum. Ba chiar, vedeau și unele planete.

Dar cu cât au apărut mai multe lumini, cu atât vedem mai puțin cer, univers, absolut, divinitate.



   Am observat că, cu cât suntem mai plini de ”noi”, cu atât suntem mai lipsiți de ”Cer”, de ”El”, de ”nemurire”.
Cu cât ne credem noi mai puternici, mai deștepți, mai descurcăreți și independenți, cu cât ne vedem noi mai mari și tari, cu cât ne credem mai stăpâni și mai bogați, cu atât suntem mai săraci în suflet, și mai departe de Dumnezeu. Dar cu cât ne vedem mai mici, cu cât ne smerim și ne recunoaștem nimicnicia, iar lui Dumnezeu, mărirea, cu atât ne aropiem mai mult de inima Lui iubitoare.
  
   Același fenomen se întâmplă și când aprindem luminile într-o încăpere cu geamuri de sticlă. Într-un magazin sau într-o farmacie, de exemplu. Când afară e întuneric și înauntru aprindem lumina, cei dinăuntru nu mai văd nimic afară, dar cei dinafară văd totul înăuntru. Când îndreptăm reflectoarele spre noi, nu vom mai vedea nevoile celor din jur, ci numai mofturile noastre.

Când stingem lumina înăuntru și aprindem felinarele afară, cei dinăuntru îi văd pe cei de afară, dar ceilalți nu îi mai văd pe cei dinăuntru. Astfel, cu cât suntem mai puțin absorbiți de ”noi înșine”, cu atât suntem mai dedicați celor din jur.


   Domnul Isus a spus să fim lumini în întuneric, dar prin aceasta nu s-a referit să ne înălțăm. Sau să ne punem în lumina reflectoarelor. Sau să arătăm celor de afară cât de luminați suntem noi. Nu, ci din contră, să întoarcem reflectorul către ceilalți. Să fim altruiști. Să luminăm calea aproapelui, atunci când întunericul îl împiedică să vadă pe unde merge. Să luminăm prin felul nostru diferit de trai, prin felul nostru curat de gândire, prin felul nostru frumos de a relaționa cu cei din jur... prin felul nostru ceresc de a iubi...prin felul nostru jerfitor de a dărui...


  Luminițe. Să fim luminițe... destul de luminoase încât toți cei din jur să poată vedea calea cea dreaptă și să meargă pe ea... dar destul de plecate, încât oricine să poată vedea oricând, frumusețea Cerului...

marți, 26 ianuarie 2016

Dincolo de aparențe

   La prima vedere, ne facem o anumită impresie unii despre alții. La a doua, însă, personalitatea din spatele măștii ni se revelează mai clar. Dar numai după ce stăm puțin la o vorbuliță, putem cunoaște cu adevărat cine este străinul din fața noastră... străinul care treptat ne devine prieten. Numai deșirându-ne o părticică de poveste putem cunoaște adeăvaratul chip din spatele aparențelor.

  Din nefericire, lumea în care trăim se bazează foarte mult pe aparențe. Frumusețea chipului, parfumul bogăției, strălucirea faimei sau marca hainei pe care o porți. Dar dincolo de ceea ce ”pare”, se află ceea ce ”este”.


  Îmi plac mult acei oameni, care, la prima vedere nu au nimic deosebit care să atragă privirile. Și, în instanță, îți faci o impresie despre ei care nu depășește limita modestiei. Dar, la un moment dat, ajungi să îi cunoști. Și atunci realizezi că percepția ta în ceea ce îi privește nu mai depinde de exterior, ci de interior. Ajungi la un moment în care aparența pălește în fața esenței. Cultura, educația și bunul simț de care dă dovadă o persoană, înțelepciunea și modestia, dragostea și mărinimia, remodelează frumusețea, fie ea și exterioară, a unei persoane. Când ajung oamenii să te cunoască, nu te vor mai privi ca pe o persoană frumoasă pentru chipul tău, ci pentru sufletul tău iubitor.


   Când ajungi sî cunoști o persoană ți se schimbă întreaga percepție asupra ei. Poate că, la prima vedere te impresionează tenacitatea și îndrăzneala ei, pentru ca mai apoi să-ți dai seama cât de ”needucată” este. Poate că la început îți sar în ochi trăsăturile feței, delicatețea și gingășia chipului, pentru ca mai apoi să fii șocat de brutalitatea și superficialitatea caracterului ei.

   Prima impresie se dovedește de cele mai multe ori a nu fi și cea adevărată. Și de multe ori, impresiile noastre nu ilustrează realitatea. Cu toate acestea, un lucuru e sigur: ”Omul vede ce izbește ochiul, dar Dumnezeu cunoaște inima.”
Și, la urma urmelor, oricât de frumoase sunt aparențele, ceea ce contează pentru totdeauna este ESENȚA.

 Dincolo de aparențe, dincolo de roca rece și noroioasă, dincolo de ceea ce izbește ochiul, se află esența, aurul cel mai strălucitor, sufletul curat!
  Alege să privești DINCOLO DE APARENȚE!

luni, 25 ianuarie 2016

Mii de daruri

  Harul și binecuvântarea lui Dumnezeu este revărsată peste noi din plin. Suntem mai mult decât binecuvântați. Chiar și atunci când nu ne dăm seama.
  În primul rând, suntem binecuvântați prin părinți. Știu, copii fiind, fiecare dintre noi ne-am dorit la un moment dat să facem schimb de părinți cu cei ai prietenilor noștrii. Ce bine că Dumnezeu nu ne-a ascultat! Ce am mai fi regretat acum... Nimeni nu ne iubește și nu ne va iubi vreodată mai mult ca ei. Cu excepția lui Dumnezeu. El și ei vor fi mereu susținătorii noștrii din umbră... Cei pe brațele cărora ne vom putea legăna oricând... Cei a căror lacrimi nu vor înceta să curgă atunci când vom fi în suferință... Cei ai căror cuvinte nu vor seca niciodată, când vom avea nevoie de vreun sfat... Cei ale căror rugăciuni vor fi necurmat îndreptate către Cer, pentru noi... Cei care ne iubesc... cei care ne sprijinesc, cei care ne protejează, cei care ne sunt dăruiți ca un DAR. EI sunt darul nostru ceresc, darul de la Dumnezeu.

  În al doilea rând, suntem binecuvântați prin frați și surori, prieteni și colegi. Oamenii cei prin care Dumnezeu ne arată cât de frumoasă este prietenia... cât de frumoasă este dragostea... cât de frumoasă este loialitatea... cât de frumoasă este fraternitatea, altruismul, sociabilitatea. Momentele grele nu vor lipsi. Dar să nu uităm niciodată vremurile bune pe care le-am trăit împreună.


  În al treilea rând, suntem binecuvântați prin lucrurile pe care le primim, dar și pentru lucrurile pe care suntem în stare să le oferim. Suntem binecuvântați prin lucrurile cu care suntem înconjurați. Prin firul de iarbă care se clatină la cea mai mică adiere de vânt...prin razele de soare care ne luminează calea, ziua, zâmbetul... prin fluturii colorați care zburdă grațios din floare în floare... chiar și prin fulgii de zăpadă care dansează voios... prin fereastra aburită... prin frunzele ruginii care se despind de pe ram... prin ciclurile vieții...

   Cu toate astea, suntem binecuvântați peste măsură prin oameni frumoși, prin cuvinte frumoase, prin experiențe deosebite, prin trăiri autentice... Și mai ales, prin DARUL de a vedea, simți, auzi și trăi toate aceste lucruri.

   Viața este formată din mii de daruri. Suntem binecuvântați mai mult decât am merita. Și prin toate acestea Dumnezeu să fie slăvit și onorat!
  ”Îți mulțumim Doamne pentru tot harul de care ne faci parte!
   Mulțumim pentru bucuriile clipei și pentru nădejdea veșniciei!
   Mulțumim pentru tot și te rugăm: dă-ne înțelepciunea de a prețui aceste daruri minunate!”
 

   Suntem binecuvântați... cu mii de daruri!

duminică, 24 ianuarie 2016

Călător spre Cer

   De astăzi, dragi cititori, numele blogului va fi numele fiecăruia dintre noi, de altfel, a celor care credem și ne străduim să ajungem în Cer.
  ”Călător spre Cer” este acel care trăiește cu picioarele pe pământ, dar cu capul în nori (și deasupra lor).
 
   Călătorim zi de zi printre oameni, vâslim printre probleme, gravităm printre idei, vise și opinii... și timpul trece. Clepsidra se golește de nisipul nemuririi, efemerul își cântă serenada, omenirea se cufundă în tăcere. Astăzi suntem... mâine, poate nu mai suntem. Și tot ce rămâne sunt faptele noastre. Bune sau rele, exact așa cum le-am făcut. Cu voie sau fără voie.
   Odată, frumusețea chipului nostru va dispărea, bogăția din contul nostru bancar își va pierde valoarea, faima nu va mai însemna nimic, iar nivelul nostru de inteligență va cântări nici 10 grame.
În schimb, vorba bună spusă la momentul potrivit, mâna întinsă celui căzut, dragostea arătată celui părăsit, haina oferită celui sărac, viața predată lui Isus și trăită pentru El va rezulta într-o bucurie eternă.
   Sufletul tău este ceea ce contează din perspectiva veșniciei. Sufletul și faptele izvorâte din suflet sunt cele mai de preț averi. Inima bună, gândul curat, sufletul mare, cuvintele drese cu sare, faptele pline de dragoste.
   Călătorim fiecare... dar nu ne îndreptăm fiecare înspre aceeași direcție. Alegerea destinației ne aparține fiecăruia. Alege Cerul, alege pe Isus, alege ceea ce contează, alege să trăiești o viață care merită trăită! Alege să călătorești frumos spre Cer!


   Călătorie frumoasă îți doresc și o destinație finală ideală!

Dumnezeu să ne ajute să călătorim frumos spre Cer, lăsând în urmă fapte bune, dragoste și bucurie!


sâmbătă, 23 ianuarie 2016

Orice lucru își are timpul lui

 „Pentru toate există o vreme,
    şi orice lucru de sub ceruri îşi are timpul său: 
 un timp pentru a te naşte şi un timp pentru a muri;
    un timp pentru a sădi şi un timp pentru a smulge; 
 un timp pentru a ucide şi un timp pentru a vindeca;
    un timp pentru a dărâma şi un timp pentru a zidi; 
 un timp pentru a jeli şi un timp pentru a râde;
    un timp pentru a boci şi un timp pentru a dansa; 
 un timp pentru a arunca cu pietre şi un timp pentru a strânge pietre;
    un timp pentru a îmbrăţişa şi un timp pentru a fi departe de îmbrăţişări; 
 un timp pentru a căuta şi un timp pentru a pierde;
    un timp pentru a păstra şi un timp pentru a arunca; 
 un timp pentru a rupe şi un timp pentru a coase;
    un timp pentru a tăcea şi un timp pentru a vorbi; 
 un timp pentru a iubi şi un timp pentru a urî;
    un timp pentru război şi un timp pentru pace."
  (Eclesiastru 3:1-8 NTLR)

  Trăim mereu cu impresia că situația actuală în care ne aflăm este destinația noastră finală. Trăim ca și cum ceea ce avem acum vom avea pentru totdeauna. Trăim înrădăcinați în propriile noastre percepții. Ca și cum nu am mai putea face nimic să ne schimbăm...
  Înțeleptul Solomon ne spune că orice lucru își are vremea lui.
Chiar dacă acum pare că iarna va dura o veșnicie, totuși, primăvara va veni nu peste mult timp. Pentru că este Cineva care gestionează anotimpurile.
Chiar dacă cerul este înnorat, cu toții știm că după o ploaie bună, va fi din nou senin. Pentru că norul nu poate fi veșnic.
Chiar dacă acum suntem într-o situație neplăcută, știm din experiență că vor veni și zile mai bune. Pentru că întristarea este trecătoare. La fel și noi.
   Este un timp pentru toate... chiar dacă acum nu îl cunoaștem încă, nu trebuie să descurajăm. Bucuria e pe drum... zorile se ivesc pe cer... primăvara se apropie...
   Acum, poate, ești căzut. Dar nu uita că și căderea își are vremea ei. Acceptă schimbarea, acceptă mustrarea, acceptă și învață lecția pe care o ai de învățat și ridică-te!
   Smerește-te la vreme de încercare, pentru ca la timpul potrivit, să poți fi înălțat! Lasă ca încercarea să te prelucreze, la fel cum un olar prelucrează lutul! Pentru ca apoi să se poată bucura de opera de artă pe care a făcut-o.
   Ridică-ți privirea, acceptă provocarea, primește schimbarea și învață din toate cum să trăiești frumos și să călătorești cu avânt spre Cer! Pentru că tot ce te așteptă acolo depășește orice așteptare. :)

vineri, 22 ianuarie 2016

Ești iubit!

  Dragostea... cel mai frumos sentiment din lume. Cea mai frumoasă emoție. Cea mai mare bucurie. Cea mai citită poezie... Să iubești și să fi iubit... Ce poate fi mai minunat?

   În complexitatea și splendoarea cu care am fost creați, purtăm înlăuntrul nostru o sclipire eternă. Purtăm în noi dorința de a fi iubiți și nevoia de a iubi, la rândul nostru. Suntem dependenți de dragostea celor din jur, de admirația și aprecierea prietenilor, de cuvintele alese cu grijă din partea familiei și chiar și de încuviințarea tăcută a celorlalți oameni.


Dragostea se manifestă sub diferite forme. Și ar fi atât de multe lucururi de vorbit când vine vorba de dragoste... că nu ne-ar ajunge o viață întregă ca să-i colindăm toate camerele și să-i descoperim toate comorile.

”Te iubesc” sunt doar două cuvinte. Dar semnificația lor te poate face să zbori de bucurie. Să știi că ești prețuit te face să vezi viața cu alți ochi. Când iubești, totul este roz. Pentru că dragostea face totul frumos!


În zilele noastre, acest minunat ”te iubesc” s-a  devalorizat mai mult decât ne place să credem. Au devenit niște litere așezate frumos într-un cuvânt, niște cuvinte atrăgătoare formând o propoziție oarecare. O auzi pe stradă, în filme... o citești în cărți, o citești în ziare... dar totul sună gol. Ca și cum, au luat doar sticluța, dar nu și esența.
   Rar mai găsești câte un ”te iubesc ”din inimă. Și acesta, luat în derâdere.
   De ce? Pentru că iubirea adevărată e scumpă și nu oricine capabil să plătească prețul.
În comparație cu cea care se promovează în ziua de azi, iubirea înseamnă sacrificiu, iubirea îneamnă să te pui pe tine pe locul doi. Iubirea se gândește numai la bine. Nu se mânie, nu se gândește la rău. Iubirea oferă fără a aștepta ceva în schimb. Iubirea iartă, chiar dacă nu e corect. Iubirea se jertfește.



Și cum am putea vorbi despre dragoste fără să vorbim despre cel mai iubitor om care a existat vreodată?!


A suferit batjocuri, ură, dușmănie... a suferit bătăi, biciuri și cunună de spini... a suferit trădare, singurătate și durere cumplită... a suferit răstignirea pe o cruce blestemată și moartea... A făcut toate acestea din dragoste... pentru tine! El, dragostea întrupată.
   Nu a meritat nimic din toate acestea, dar a ales să poarte vina ta pe umerii Lui. A ales să te iubească până la moarte... și dincolo de ea. Pentru că, în final, dragostea a biruit! Hritos a murit.
Dar a înviat!
   Isus Hristos te iubește și astăzi! Isus te așteaptă să-i cazi la piept, să-I deschizi ușa să intre în inima ta. Primește darul! Primește dragostea ce s-a jertfit pentu tine! Nu vei găsi vreodată o dragoste mai mare! <3

 Încă mai ai îndoieli?
Da. Ești iubit! Și această iubire este nepieritoare.
Pentru că Însuși Dumnezeu te iubește!

  • "Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume: eşti al Meu. Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine şi râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde şi flacăra nu te va aprinde. Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău! Eu dau Egiptul ca preţ pentru răscumpărarea ta, Etiopia şi Saba în locul tău. De aceea, pentru că ai preţ în ochii Mei, pentru că eşti preţuit şi te iubesc, dau oameni pentru tine şi popoare pentru viaţa ta." Isaia 43: 1-4

joi, 21 ianuarie 2016

Too blessed to be stressed!

   Pentru mulți, e perioada sesiunii. Perioada cea mai ”îndrăgită” de studenți. Perioada în care cărțile sunt la putere, iar timpul liber este șters chiar și din agenda peronală. Perioada în care, chiar dacă ai învățat în timpul anului, acum trebuie să accelerezi. Timpul este scurt, iar materia, interminabilă. Nu degeaba se mai numește și ”stresiune”.
   Personal, nu am privit încă această imagine cu ochii mei, nu am trăit-o pe pielea mea. Cu toate acestea, pot spune că îi înțeleg pe cei care trec prin sesiune chiar acum. Am trecut și eu, ”bătrâna”, prin situații stresante, cu deadline-uri și hotărâri importante de luat... prin curse contra cronometru și mări și oceane de nesiguranță. Da...am fost și eu stresată. Nu numai cei care sunt la facultate acum sunt stresați.
 
   Suntem stresați... Pe de o parte avem examene, boală, probleme, neînțelegeri, nesiguranță, etc. Soarele nu mai strălucește la fel ca înainte. Acele ceasornicului s-au dereglat. Viața fuge, parcă, pe lângă și de noi.

  Cu toții știm că stresul cauzează o serie de boli grave, că dăunează atât psihicului, cât și fizicului. Și, în pofida acestor lucruri, continuăm să îl luăm cu noi în geantă, oriunde mergem. Ca și cum ne-ar fi prieten. Când, defapt, ne e dușman.

  Dar, dacă am privi cealaltă partea a paharului, am vedea o cu totul altă imagine. În toate greutățile vieții, avem și victorii, rezolvări, împăcare, siguranță, viață, speranță... Prin toate suntem nespus de binecuvântați: avem ochii- vedem, avem urechi- auzim, avem nas- mirosim, avem picioare- mergem, avem mâini- muncim, avem minte- gândim, avem puls- trăim.


  Multe lucruri ni se par banale, la un moment dat. Atunci când nu realizăm că tocmai acele lucruri mici sunt marile binecuvântări pe care Dumnezeu le-a revărsat peste noi.
   Poate că avem probleme... dar să nu uităm că la Dumnezeu totul este cu putință. Trebuie doar să credem. Poate avem examene, dar să ne amintim că Dumnezeu a promis că ne va face cap și nu coadă. Poate avem neliniște și nesiguranță în inimă, dar să ne bucurăm de speranța fiecărei bătăi de inimă.  Trăim! Și viața este cel mai minunat dar. Și nu numai viața aceasta, ci și viața veșnică pe care Domnul a promis-o tuturor celor ce se încred în EL.

   Acum pot spune într-adevăr, sunt prea binecuvântată ca să fiu stresată!
   În această perioadă, te sfătuiesc, drag cititor, să fii tare, să ai răbdare și să nu descurajezi! Dumnezeu e cu tine! Cu El vei birui! :)

  ”Domnul Se va lupta pentru voi, dar voi staţi liniştiţi.” (Exod 14:14 VDC)