Când vine vorba de trecerea unui an, sentimenetele îmi sunt amestecate. Bucurie, zâmbete și voie bună, împletite cu melancolie, tristețe și uneori, regret.
A mai trecut un an de îndurare, un an de viață. Și inima e mulțumitoare pentru că mai bate. Ochii sunt încă deschiși, urechile încă văd. Picioarele merg. Gândul încă mai freamătă. Binecuvântarile continuă.
Și este mila lui Dumnezeu că încă mai avem suflare!
Oare câți oameni și-ar mai fi dorit să pășească în noul an, dar nu am mai avut harul acesta?!
Și totuși, cu fiecare an ce trece ne apropiem mai mult de moarte. Și ceea ce ne tulbură este gândul că am trăit fără rost. Poate sunt zece, cinsprezece, douăzeci... poate cincizeci de ani. Și sufletul ne este încă gol. Sau golul încă este-n suflet...
Ce am făcut în anii care au trecut?
Cu câte lucruri ne-am putea mândrii dacă ar fi cazul?
Sau câte fapte rușinoase am ascuns?
Câtă iubire am oferit celor din jur?
Dar câtă răutate...?
Cât de mult ne-am străduit să-I fim pe plac, să fim lumini, să fim cu-adevărat creștini?
E timpul să ne gândim la ce am făcut și n-ar fi trebuit să facem. Dar și la ce nu am făcut, dar ar fi trebuit. Știu, nu ne place cuvântul ”trebuie”. Dar e mai bine să ne chinuim puțin acum, decât să regretăm o veșnicie.
Întreabă-te și tu, acum, la început de an, încotro se îndreaptă viața ta și unde îți vei petrece veșnicia.
Timpul petrecut pe pământ este finit, dar ceea ce urmează apoi, este nelimitat. Bucuria sau groaza sunt la doar o alegere distanță, la un singur cuvânt, la un singur gând.
Dumnezeu ne dorește timpul nostru, viața noastră, nu pentru a ne da o viață ”neintereanta”, ci pentru a ne pregăti pentru cea mai frumoasă experiență care poate fi trăită, viața veșnică.
A trecut o zi, a trecut o lună, a trecut un an... te-ai gândit vreodată ce ți-a mai rămas?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu