vineri, 25 septembrie 2015

Deasupra norilor

Eram într-un avion pentru prima dată. Emoțiile unei noi experiențe îmi clocoteau în piept. Luminile se sting, glasurile coboară, aparatul de zbor se ridică. Cu sufletul la gură, oamenii aplaudă nerăbdători decolarea reușită. Privesc pe geam și văd cum totul se micșorează, oamenii devin niște furnici, clădirile, parcă, jucării, iar străzile, niște urme de melc... Totul capătă valori aproape microscopice. Cu uimire conștientizez că am ajuns la nori și chiar deasupra lor... Iată că zbor în sfârșit cu avionul!

Îmi amintesc cu nostalgie de încântarea pe care, mică fiind, o aveam când vedeam vreun avion pe cer. Mă întrebam mereu cum e să zbori, cum e să străbați cerul și să privești norii de sus. Mi se părea ceva special și unic... era un sentiment ce nu găseam cuvintele potrivite pentru a-l descrie. Dar în inima mea creștea dorința ca o dată... poate într-un viitor îndepărtat... să zbor și eu.
 
Acum, după destul de mult timp, iată-mă aici, într-un avion, privind pe fereastră și minunându-mă. Să știți că avioanele nu sunt chiar atât de solide, nici atât de pregătite sau special construie! Cel puțin nu pe cât mă așteptasem eu. Aflat acum la sute de kilometrii de sol, avionul părea o biată bucată de tablă care se clătina și fâlfâia în vânt. Aripile, formate din multe plăcuțe asamblate cu iscusință, păreau acum atât de fragile și subțiri, încât mă întrebam dacă vom mai ajunge vreo dată cu picioarele pe pământ.

Dar stând acolo și privind lumea prin geamul de la ”etajul 1000”, așezat pe aripile ”vântului”, simțindu-mă neputincioasă și vulnerabilă total în fața unui eventual ”accident”, m-am întrebat ce este viața. Ce este viața mea, ce am făcut cu viața mea până acum și ce aș vrea să fac cu viața mea de acum înainte. Bine-nțeles că nu a fost prima oare când mi-am pus această întrebare. Doar că de data aceasta, răspunsul se cerea a fi cât mai sincer cu putință.
Primele imagini care mi-au venit în minte au fost cele ale celor dragi mie. Ca și cum viața mea erau ei, părinții, frații, bunicii, prietenii... Nu-ți poți da seama de ceea ce contează cu adevarat pentru tine până când nu îți dai seama că ai putea să-l pierzi... sau să te piardă el pe tine.... Apoi, încet, imaginile au început să se deruleze și să ilustreze momentele cele mai marcante din viața mea. Am călătorit în timp, de la copilărie la adolescență și apoi la perioada din prezent. Am călătorit de la dezamăgiri și vise moarte la aspirații și împliniri mărețe. Am bifat prietenii pierdute și răni dureroase, dar am rememorat și frumusețile noilor începuturi și am resimțit căldura unei inimi devotate. Am plutit printre momente de neuitat, zile imposibil de șters din calendar și voci greu de confundat. M-am pierdut în trecut, dar m-am regăsit în prezent. Și-atunci mi-am dat seama de un lucru. Îl știam de mult, dar niciodată nu l-am înțeles mai bine ca atunci. Am înțeles că tot ce am este clipa de față! Cel mai mare dar este ziua de astăzi! Și-atunci fața mi s-a înseninat. Suntem atât de binecuvântați că în fiecare dimineață ne putem dezlipi genele, putem gusta aerul proaspăt și ne putem desfăta privirea în peisajul răsăritului de soare! Și darurile se înmulțesc cu fiecare bătaie de inimă.

Apoi, o altă revelație m-a izbit în față. Dacă viața mea s-ar fi terminat aici, nimic din ceea ce era jos nu mă mai afecta. Lumea, oamenii, frumusețea, averea, faima... nimic. Acolo, războiul își pierdea din îndrăzneală... acolo tristețea își pierdea culoarea... acolo, răzbunarea se ascundea de rușine, iar gura oamenilor își pierdea puterea... Acolo, nicio diplomă nu mai avea valoare. Nici chiar un Premiu Nobel.
 Acolo mi-am dat seama cât suntem de trecători, cât suntem de superficiali și cât de puțin punem accent pe lucrurile care contează cu adevărat.
 Ajungând în dreptul meu, mi-am dat seama că mi-am trăit viața păsându-mi prea mult de feedback-ul celorlalți. Am încerct prea mult să mă integrez într-o lume care se zbate să câștige averi, titluri și renume trecătoare... o lume care afirmă că prețuiește viața și când colo își bate joc de ea. O lume care se închide la linia orizontului și care se numește ”luminată”...

Departe de lume, influențe, de vorbe și de oameni, mi-am dat seama ce-nseamnă viața. Mi-am dat seama că am nevoie de o nouă listă de priorități. Sau cel puțin de-o nouă ordine. Lucurile care până atunci mă deprimau, nu mai aveau nicio valoare. Dintr-o dată mi-am dat seama că ele nu mai conteză. Am realizat că micile supărări îmi fură clipe de fericire, că lacrimile îmi sorb zâmbetele și că rănile trecutului îmi omoară speranța. Când mi-am dat seama cât de valoroasă e viața, mi-am dat seama și cât de neînsemnate sunt orice îngrijorare și gând negru, orice problemă și necaz pe care îl avem. Pentru că viața este scurtă și o putem trăi o singură dată! Pentru că nemuritor nu este decât sufletul și pentru acesta trebuie să ne îngrijim cel mai mult. Toate celălalte lucuri trec, dar sufletul rămâne veșnic.
 M-am gândit că poate, o experiență asemănătoare vom trăi cândva, în ziua cea mare a judecății, când toți oamenii vor sta în fața lui Dumnezeu să răspundă pentru viața pe care au trăit-o pe pământ. Și-atunci, este mai bine să ne pregătim de-acum. Pentru că tot ceea ce avem este ziua de astăzi. Mâine nu știm unde vom fi. Mâine e poate prea târziu să ne împăcăm cu Dumnezeu. De aceea ne-a fost dat un astăzi. Să trăim... să trăim cu-adevărat!

 Nu aș putea să spun că zborul cu avionul a fost ceva extraordinar. Nu. Dar aș putea să spun că acolo, deasupra tuturor și a toate ce există pe pământ, am descoperit ce este viața. L-am simțit pe Creator, același în Cer și pe pământ. Și mi-a dăruit o nouă perspectivă. Poate, o nouă viață.
Chiar dacă acum sunt pe pământ, încerc trăiesc și să călătoresc mereu spre Cer!




Deasupra norilor, viața capătă un nou contur. Deasupra norilor, Dumnezeul care ne-aa creat ne așteaptă cu brațele deschise!