Dragii mei cititori,
vă mulțumesc pentru prezența voastră, pentru mesajele și încurajările primite și pentru ideile împărtășite pe acest blog! Vă mulțumesc că mi-ați fost alături până acum!
Vă anunț că nu voi mai scrie aici.
Dar asta nu înseamnă că nu voi mai scrie.
Vă aștept pe noua pagină: www.miriamvaduva.wordpress.com
Fiți binecuvântați!
vineri, 17 martie 2017
duminică, 12 iunie 2016
A fost odată ca niciodată o savarină...
A fost odată ca niciodată o savarină.
Pardon, înainte de asta, a fost odată ca niciodată o fată. Ca oricare alta. O fată care știa că aparențele sunt înșelătoare. Și totuși, niciodată nu a înțeles mai bine acest lucru, ca în acea zi de marți.
Ziua aceea de marți a fost și ea o zi obișnuită. Asta până când a intrat într-o cofetărie. Una micuță, simplă, modestă chiar.
De multe ori trecuse fata pe lângă acea cofetărie. Nu era nimic atrăgător la ea... cu excepția acelor savarine etalate în vitrină cu atâta farmec.
Nu, nu era un mare fan al savarinelor. Dar să le fi văzut pe acelea! Atât de proaspete, atât de îmbietoare, cu atât de mult sirop... te lingeai pe degete numai uitându-te la ele. Și, de parcă toate astea nu ar fi fost de-ajuns, mai aveau și acea inimioară roșie din jeleu, așezată frumos pe frișcă. Exact în vârf.
În fața unei asemenea piveliști... ce credeți?! Se putea să nu cumpere, măcar una?! Și, la urma urmei, de ce să nu o facă? Doar arătau atât de bine, încât, chiar și numai să pui la îndoială gustul lor, ar fi fost o absurditate.
În sfârșit, a cumpărat una, și, cu nerăbdare, a sosit timpul să o deguste.
Sunt sigură că și voi v-ați fi așteptat ca totul să fie bine și frumos... și gata povestea. Ei bine, să nu uităm că nu toate poveștile care încep cu ”a fost odată ca nicodată” se termină neapărat cu ”și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.”
Nu de la prima îmbucătură, dar de la a doua, a treia, a simțit un gust ciudat. Vorbim tot despre aceeași savarină frumoasă. Să nu credeți că a schimbat-o. Nicidecum. Imediat, însă, ajunsă la sirop, simți că i se întoarce stomacul pe dos. Nu-și putea da seama, sărmana fată, de ce simte gustul acela atât de rău.
Nici în ziua de astăzi nu a aflat de ce frumoasa prăjitură a fost atât de neplăcută. Tot ce știm este că, într-un final, a aruncat-o la gunoi.
Degeaba atâta frumusețe, dacă tocmai ceea ce conta a fost atât de rău.
Analizând acestă povestioară, constatăm cu stupoare că sunt atât de multe savarine de acest fel printre noi. Savarine care merg în două picioare. Savarine care arată poate mai mult ca perfect și care par a fi la fel de frumoase și pe interior. Sunt savarine de gen feminin și sunt savarine de gen masculin. Aici nu se face discriminare de gen.
Cât de trist ar fi, ca, atras(ă) de promisiunea exteriorului să te alegi tocmai cu o savarină de acest gen, pe care nici măcar nu o poți mânca!
Dar cât de frumos ar fi, ca oricât de puțin sirop sau frișcă ar avea o savarină, să te bucuri de gustul ei de departe superior aparențelor?!
Oh, dacă am știi ce ascunde carapacea fiecărui om pe care-l întâlnim în drumul nostru...
Mă rog ca Dumnezeu să ne dea înțelepciunea de a pătrunde dincolo de ceea ce izbește ochiul... înțelepciune de a alege esența...înțelepciunea de a nu ne lăsa furați de aparențele înșelătoare a tot ceea ce lumea ne oferă!
A fost o dată o savarină...
O savarină de la care am învățat să nu mă mai iau niciodată după aparențe.
Pardon, înainte de asta, a fost odată ca niciodată o fată. Ca oricare alta. O fată care știa că aparențele sunt înșelătoare. Și totuși, niciodată nu a înțeles mai bine acest lucru, ca în acea zi de marți.
Ziua aceea de marți a fost și ea o zi obișnuită. Asta până când a intrat într-o cofetărie. Una micuță, simplă, modestă chiar.
De multe ori trecuse fata pe lângă acea cofetărie. Nu era nimic atrăgător la ea... cu excepția acelor savarine etalate în vitrină cu atâta farmec.
Nu, nu era un mare fan al savarinelor. Dar să le fi văzut pe acelea! Atât de proaspete, atât de îmbietoare, cu atât de mult sirop... te lingeai pe degete numai uitându-te la ele. Și, de parcă toate astea nu ar fi fost de-ajuns, mai aveau și acea inimioară roșie din jeleu, așezată frumos pe frișcă. Exact în vârf.
În fața unei asemenea piveliști... ce credeți?! Se putea să nu cumpere, măcar una?! Și, la urma urmei, de ce să nu o facă? Doar arătau atât de bine, încât, chiar și numai să pui la îndoială gustul lor, ar fi fost o absurditate.
În sfârșit, a cumpărat una, și, cu nerăbdare, a sosit timpul să o deguste.
Sunt sigură că și voi v-ați fi așteptat ca totul să fie bine și frumos... și gata povestea. Ei bine, să nu uităm că nu toate poveștile care încep cu ”a fost odată ca nicodată” se termină neapărat cu ”și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.”
Nu de la prima îmbucătură, dar de la a doua, a treia, a simțit un gust ciudat. Vorbim tot despre aceeași savarină frumoasă. Să nu credeți că a schimbat-o. Nicidecum. Imediat, însă, ajunsă la sirop, simți că i se întoarce stomacul pe dos. Nu-și putea da seama, sărmana fată, de ce simte gustul acela atât de rău.
Nici în ziua de astăzi nu a aflat de ce frumoasa prăjitură a fost atât de neplăcută. Tot ce știm este că, într-un final, a aruncat-o la gunoi.
Degeaba atâta frumusețe, dacă tocmai ceea ce conta a fost atât de rău.
Analizând acestă povestioară, constatăm cu stupoare că sunt atât de multe savarine de acest fel printre noi. Savarine care merg în două picioare. Savarine care arată poate mai mult ca perfect și care par a fi la fel de frumoase și pe interior. Sunt savarine de gen feminin și sunt savarine de gen masculin. Aici nu se face discriminare de gen.
Cât de trist ar fi, ca, atras(ă) de promisiunea exteriorului să te alegi tocmai cu o savarină de acest gen, pe care nici măcar nu o poți mânca!
Dar cât de frumos ar fi, ca oricât de puțin sirop sau frișcă ar avea o savarină, să te bucuri de gustul ei de departe superior aparențelor?!
Oh, dacă am știi ce ascunde carapacea fiecărui om pe care-l întâlnim în drumul nostru...
Mă rog ca Dumnezeu să ne dea înțelepciunea de a pătrunde dincolo de ceea ce izbește ochiul... înțelepciune de a alege esența...înțelepciunea de a nu ne lăsa furați de aparențele înșelătoare a tot ceea ce lumea ne oferă!
O savarină de la care am învățat să nu mă mai iau niciodată după aparențe.
sâmbătă, 4 iunie 2016
Gândurile unui călător
Eram pe Facebook, căutând... căutând ceva, și în același timp, nimic. Treceam de la o postare la alta, când mi-a sărit în ochi o imagine. O imagine și-un link.
Am accesat acel link și, din click în click, am ajuns la o aplicație. Una destul de banală, care îți crează propria poveste din pozele de la profilul tău. Altădată, poate, n-aș fi aruncat a doua privire asupra acestul joc. Astăzi, însă, a fost o zi de genul celor în care simți că trăiești cu-adevărat.
M-a captat cuvântul ”poveste”. Mereu mi-au plăcut poveștile. De orice fel. Dar cel mai mult cele cu tentă inspirațională/ motivațională. Poveștile care îmi arată că, uneori, imposibilul devine posibil, că umanitatea încă există și că happy end-ul nu se întâmplă numai în filme, ci și în realitate. Așadar, am făcut acest ”test”, dacă-i pot spune așa, și mi-a apărut un filmuleț. ”Povestea” vieții mele. Wow.
A urmat o altă poză, din ultimul an de liceu. Din nou, am fost luată pe sus o sumedenie de sentimente și simțiri considerate pierdute. Culorile au început să o ia razna, astfel că unele amintiri au căpătat nuanțe de gri, iar altele de roz. Nu știu după ce criteriu s-a făcut asta. Știu doar că preț de o secundă am simțit adierea eternității. Și numai în pespectiva eternității am putut conștientiza ce-nseamnă viața. Ciudat lucru! Viața este o sumă de momente, de clipe, de prezenturi. Și totuși, nu este un moment. Nu este o clipită. Este o eternitate. Da. Viața este o eternitate pe care o trăim, o mică, chiar foarte mică parte, cu trupul, iar restul, cu sufletul.
Au urmat alte și alte poze, și, o dată cu ele, alte și alte sentimente au colorat cerul nopții mele. Pentru că, o dată deschis cufărul amintirilor, cu greu l-am mai putut închide.
Dintre toate astea, cel mai pregnant mi-a rămas în minte ideea descoperită. Ideea că viața este o sumedenie de momente. Acest scurt videoclip mi-a răspuns în mod indirect, și neașteptat, la întrebarea mea: ”ce este viața?!” Mi se tot învârtea prin mintea de câteva zile încoace, mai puternică și mai tulburătoare decât alte dăți. Dar nici prin gând nu mi-ar fi trecut că aș putea găsi răspunsul chiar aici... într-o aplicație de pe Facebook.
Viața, este formată din momente. Momente lungi sau scurte, de numai câteva secunde... E uimitor cum nu mi-am dat seama până acum! Viața este o sumă de momente, un amalgam de ”acum-uri”. Momente frumoase sau mai puțin frumoase. Momente trăite, chiar și momente uitate, peste care s-a aștenut deja praful în cămara timpului... Viața este o culegere de acțiuni. Experiențe trăite, călătorii, locuri vizitate, concursuri la care am participat, activități extra-școlare, lucruri ciudate pe care le-am făcut, greșeli mari sau mici, cunoștințe noi, prietenii vechi și noi, realizări mici sau mari... Toate acestea formează viața. O definesc, chiar. Viața este bucurie, viața este tristețe. Viața este zâmbet și, în același timp, lacrimi. Viața este descifrabilă, și totuși, indescifrabilă. Este liră și, în același timp, proză. Este frumoasă, dar poate fi și urâtă. Viața este fiecare faptă pe care ai făcut-o vreodată, fiecare cuvânt pe care l-ai rostit de când te-ai născut până acum, fiecare gând pe care l-ai avut de când ai învățat să cugeți... viața este un dar pe care l-ai primit atunci când te-ai născut, dar pe care îl deschizi în fiecare zi...
Cu toate astea, viața are și un final. Videoclipul meu intitulat ”Povestea mea” a avut un final. Așa vom avea și noi. Da, avem o poveste. Avem un început. Dar tot ce are un început are și un sfârșit. Și ce se întâmplă după? Ajungi îm altă lume. E ca și cum ți-ai fi terminat călătoria și ai ajuns la destinație. Întrebarea esențială este: Care ți-este destinația? Și abea acum realizăm că nu drumul contează atât de mult, ci destinația. Că viața trebuie trăită în așa fel încât să ajungi în cea mai bună destinație posibilă. Și știm bine că sunt doar două. Una sus și una jos. Una în care binele este la rang de absolut, și cealaltă în care răul domnește. Partea bună, dar și partea proastă, este că alegerea ne aparține.
Cert este că alegerea îți aparține.
Alege ca destinație finală Cerul! Alege-L pe Dumnezeu! Nu alege moartea, ci VIAȚA VEȘNICĂ!
miercuri, 1 iunie 2016
Gândul lunii ~ A fost o vreme ~
A fost o vreme, în care oamenii îmi spuneau că sunt copil, dar eu mă credeam ”om mare”.
Acum, trăiesc momentul când mă simt copil, dar cei din jur îmi spun că sunt ”om mare”.
A fost o vreme, când îi imitam pe ”cei mari”, tânjind cu nerăbdare să fiu și eu ca ei.
Acum, tânjesc, parcă, să fiu lipsit de griji... să fiu dinnou copil.
A fost o vreme, când îmi doream să fiu independentă, să-mi port singură de grijă și să fac numai ce vreau.
Acum, îmi dau seama că nimic nu se compară cu protecția și siguranța de acasă. :)
A fost o vreme, în care îmi făceam tot felul de vise și iluzii, apoi, abea așteptam să se materializeze.
Acum, îmi dau seama că uneori nu știam ce-mi doream.
A fost o vreme, în care credeam că ceasurile sunt mereu în urmă, iar timpul face pe melcul.
Acum, însă, timpul fuge mai repede ca cel mai bun alergător de la jocurile olimpice.
A fost o vreme, în care credeam că orice lucru este cu putință și orice vis poate deveni realitate. Acum, însă, am devenit conștientă că multe dorințe nu mi se vor îndeplinii niciodată. Dar viața merge înainte și așa.
A fost o vreme, în care viața mi se părea mai simplă, iar oamenii mari, mai grei de cap.
Acum, realizez pe zi ce trece cât de complicată este viața și, mai mult, cât de tare o complicăm noi.
A fost o vreme, când orice noutate reprezenta un motiv de bucurie și entuziasm.
Acum, găsim prea puține motive de bucurie. Și prea puține lucruri noi...
A fost o vreme când a iubi, chiar și pe cei ce ți-au greșit, era ceva de la sine înțeles.
Acum, așa ceva este o abatere de la regulă.
A fost o vreme, in care un acoperiș deasupra capului, o masă caldă și familia-ți alături era tot ce e trebuia ca să fim mulțumiți.
Acum, suntem mereu în căutarea a ceea ce credem că ne-ar putea face fericiți. Mașini scumpe, haine numai de firmă, vile sau case desprinse parcă din reviste... Dar, ntr-adevăr, sunt în căutarea a ceea ce CREDEM că ne face fericiți, nu a CEEA CE chiar NE FACE FERICIȚI.
A fost o vreme în care ne doream atât de mult să creștem, încât uitam să ne mai bucurăm de copilărie.
Acum, ne dorim atât de mult să fim din nou copii, încât am da îndată timpul înapoi, de s-ar putea.
Problema este că voi, copii, veți ajunge o dată ca noi. Dar noi, ca voi, să fim din nou copii... niciodată.
Așa că, bucurați-vă de copilărie! Nu așteptați să creșteți ca să faceți ceea ce visați să faceți. Începe-ți de acum și vă veți bucura mai târziu.
Să stiți un lucru: Visele nu devin realitate atunci când crești mare. Ele se materializează cel mai frumos chiar atunci când ești copil.
O dată cu maturitatea, am învățat că înțeleptul Solomon avea mare dreptate în ceea ce a scris în Eclesiatru 3:1-8.
”Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui.
Naşterea îşi are vremea ei şi moartea îşi are vremea ei; săditul îşi are vremea lui, şi smulgerea celor sădite îşi are vremea ei.Uciderea îşi are vremea ei, şi tămăduirea îşi are vremea ei; dărâmarea îşi are vremea ei, şi zidirea îşi are vremea ei; plânsul îşi are vremea lui, şi râsul îşi are vremea lui; bocitul îşi are vremea lui, şi jucatul îşi are vremea lui; aruncarea cu pietre îşi are vremea ei, şi strângerea pietrelor îşi are vremea ei; îmbrăţişarea îşi are vremea ei, şi depărtarea de îmbrăţişări îşi are vremea ei;
Căutarea îşi are vremea ei, şi pierderea îşi are vremea ei; păstrarea îşi are vremea ei, şi lepădarea îşi are vremea ei; ruptul îşi are vremea lui, şi cusutul îşi are vremea lui; tăcerea îşi are vremea ei, şi vorbirea îşi are vremea ei;iubitul îşi are vremea lui, şi urâtul îşi are vremea lui; războiul îşi are vremea lui, şi pacea îşi are vremea ei.”
Întradevăr, este un timp pentru toate. Și toate își au frumusețea lor. Deci, haide-ți să ne bucurăm de fiecare etapă a vieții și să o trăim cu entuziasm!
Trebuie să recunosc că acest articol nu se adresează numai celor mici, ca vârstă. Ci și celor mici în interiorul lor. Celor care poartă, încă, inocența, dragostea pură a unui copil, și speranța de nezguduit într-o lume mai bună.
Cred că acest articol se adresează cititorior de toate vârstele. Pentru că fiecare dintre noi mai poartă, încă, indiferent de anii care au trecut de atunci, un strop de suflet de copil, în inimă.
Isus a zis: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia cerurilor este a celor ca ei.”(Matei 19:14)
Să fim asemenea lor, smeriți, umili, increzători în Tatăl nostru ceresc, plini de pace, dragoste dezinteresată, exuberanță și inocență.
Să fim mereu copii... copii de Dumnezeu! <3
Acum, trăiesc momentul când mă simt copil, dar cei din jur îmi spun că sunt ”om mare”.
A fost o vreme, când îi imitam pe ”cei mari”, tânjind cu nerăbdare să fiu și eu ca ei.
Acum, tânjesc, parcă, să fiu lipsit de griji... să fiu dinnou copil.
A fost o vreme, când îmi doream să fiu independentă, să-mi port singură de grijă și să fac numai ce vreau.
Acum, îmi dau seama că nimic nu se compară cu protecția și siguranța de acasă. :)
A fost o vreme, în care îmi făceam tot felul de vise și iluzii, apoi, abea așteptam să se materializeze.
Acum, îmi dau seama că uneori nu știam ce-mi doream.
A fost o vreme, în care credeam că ceasurile sunt mereu în urmă, iar timpul face pe melcul.
Acum, însă, timpul fuge mai repede ca cel mai bun alergător de la jocurile olimpice.
A fost o vreme, în care credeam că orice lucru este cu putință și orice vis poate deveni realitate. Acum, însă, am devenit conștientă că multe dorințe nu mi se vor îndeplinii niciodată. Dar viața merge înainte și așa.
A fost o vreme, în care viața mi se părea mai simplă, iar oamenii mari, mai grei de cap.
Acum, realizez pe zi ce trece cât de complicată este viața și, mai mult, cât de tare o complicăm noi.
A fost o vreme, când orice noutate reprezenta un motiv de bucurie și entuziasm.
Acum, găsim prea puține motive de bucurie. Și prea puține lucruri noi...
A fost o vreme când a iubi, chiar și pe cei ce ți-au greșit, era ceva de la sine înțeles.
Acum, așa ceva este o abatere de la regulă.
A fost o vreme, in care un acoperiș deasupra capului, o masă caldă și familia-ți alături era tot ce e trebuia ca să fim mulțumiți.
Acum, suntem mereu în căutarea a ceea ce credem că ne-ar putea face fericiți. Mașini scumpe, haine numai de firmă, vile sau case desprinse parcă din reviste... Dar, ntr-adevăr, sunt în căutarea a ceea ce CREDEM că ne face fericiți, nu a CEEA CE chiar NE FACE FERICIȚI.
A fost o vreme în care ne doream atât de mult să creștem, încât uitam să ne mai bucurăm de copilărie.
Acum, ne dorim atât de mult să fim din nou copii, încât am da îndată timpul înapoi, de s-ar putea.
Problema este că voi, copii, veți ajunge o dată ca noi. Dar noi, ca voi, să fim din nou copii... niciodată.
Așa că, bucurați-vă de copilărie! Nu așteptați să creșteți ca să faceți ceea ce visați să faceți. Începe-ți de acum și vă veți bucura mai târziu.
Să stiți un lucru: Visele nu devin realitate atunci când crești mare. Ele se materializează cel mai frumos chiar atunci când ești copil.
”Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui.
Naşterea îşi are vremea ei şi moartea îşi are vremea ei; săditul îşi are vremea lui, şi smulgerea celor sădite îşi are vremea ei.Uciderea îşi are vremea ei, şi tămăduirea îşi are vremea ei; dărâmarea îşi are vremea ei, şi zidirea îşi are vremea ei; plânsul îşi are vremea lui, şi râsul îşi are vremea lui; bocitul îşi are vremea lui, şi jucatul îşi are vremea lui; aruncarea cu pietre îşi are vremea ei, şi strângerea pietrelor îşi are vremea ei; îmbrăţişarea îşi are vremea ei, şi depărtarea de îmbrăţişări îşi are vremea ei;
Căutarea îşi are vremea ei, şi pierderea îşi are vremea ei; păstrarea îşi are vremea ei, şi lepădarea îşi are vremea ei; ruptul îşi are vremea lui, şi cusutul îşi are vremea lui; tăcerea îşi are vremea ei, şi vorbirea îşi are vremea ei;iubitul îşi are vremea lui, şi urâtul îşi are vremea lui; războiul îşi are vremea lui, şi pacea îşi are vremea ei.”
Întradevăr, este un timp pentru toate. Și toate își au frumusețea lor. Deci, haide-ți să ne bucurăm de fiecare etapă a vieții și să o trăim cu entuziasm!
Trebuie să recunosc că acest articol nu se adresează numai celor mici, ca vârstă. Ci și celor mici în interiorul lor. Celor care poartă, încă, inocența, dragostea pură a unui copil, și speranța de nezguduit într-o lume mai bună.Cred că acest articol se adresează cititorior de toate vârstele. Pentru că fiecare dintre noi mai poartă, încă, indiferent de anii care au trecut de atunci, un strop de suflet de copil, în inimă.
Să fim asemenea lor, smeriți, umili, increzători în Tatăl nostru ceresc, plini de pace, dragoste dezinteresată, exuberanță și inocență.
Să fim mereu copii... copii de Dumnezeu! <3
miercuri, 25 mai 2016
Arta de a fi
Ca oameni, suntem mereu în căutatrea fericirii. Hoinărim prin lume, sentimente și idei, prin mulțimi de inimi și povești... Suntem nomazi, fără o casă pentru sufletul nostru. Iar întrebarea care se naște este ”unde se găsește împlinirea?”
Împlinirea este ceva absolut. Iar ceva absolut nu poate fi niciodată găsit în lucuri relative sau superficiale. Astfel, fericirea o reprezintă lucrurile eterne, cele cu o valoare infinită, cele care rămân când toate celălalte trec. Întrebarea corectă, pentru condiția noastră de muritori, supuși timpului necruțător, ar fi: „Ce contează cu adevărat?”
Lucurile pe care le posedăm? Nu.
Lucrurile pe care le cunoaștem? Nu prea.
Sentimentele pe care ceilalți le nutresc față de noi? Nici pe departe.
Marea poblemă a zilelor noastre este că noi nu căutăm împlinirea la locul potrivit. De cele mai multe ori o căutăm în ”a avea”, ”a părea” sau ”a ști”. Binențeles, toate aceste lucruri cântăresc destul de greu. Dar nu suficient. Cel mai greu cântărește ”a fi”. Arta vieții constă în arta de a fi.
Celebrul personaj Shakespearian, Hamlet, spunea mai multe decât pare, atunci când punea întrebarea ”A fi sau a nu fi?!”.
A fi este arta cea mai frumoasă și ”lucrul” ce ne aduce cea mai mare satisfacție în viață. Pentru că primul lucru pe care l-am făcut, a fost să „fim„. Să fim oameni. Totuși, nu este suficint numai să fii o ființă umană. Este necesar să fim și oameni, așa după cum spune și proverbul românesc: ”A fi mare nu-i mirare. A fi om e lucru mare.” Să fim altruiști, să fim buni unii cu alții, să fim răbdători, toleranți, săritori, dar și fermi și hotărâți când este cazul. Să știm când să acceptăm și când să spunem ”nu”. Să empatizăm , să simțim, să iubim, să trăim frumos, așa după cum am fost proiectață inițial de către Dumnezeu.
A fi este arta cea mai nobilă din lume, pentru că este singura care rămâne când toate celălalte s-au pierdut. Un caracter frumos este mai valoros și mai trainic decât un chip frumos. O inimă mare este mai prețioasă decât o ”pungă” mare. Felul tău de a fi este ceea ce te reprezintă oricând, oriunde. Și acesta nu depinde de înfățișarea noastră.
Așadar, consider că a fi este o artă, pe care nu oricine o poate deține. O artă nobilă, o artă frumoasă, care ne aduce bucurie și satisfacție în viață, datorită faptului că e atât de trainică și rezită atât de bine testului timpului.
Atunci când înțelegi arta de a fi, înțelegi mult mai bine de ce Dumnezeu se prezintă
în Vechiul Testament prin formula: ”Eu sunt Cel ce sunt!”
Împlinirea este ceva absolut. Iar ceva absolut nu poate fi niciodată găsit în lucuri relative sau superficiale. Astfel, fericirea o reprezintă lucrurile eterne, cele cu o valoare infinită, cele care rămân când toate celălalte trec. Întrebarea corectă, pentru condiția noastră de muritori, supuși timpului necruțător, ar fi: „Ce contează cu adevărat?”
Lucurile pe care le posedăm? Nu.
Lucrurile pe care le cunoaștem? Nu prea.
Sentimentele pe care ceilalți le nutresc față de noi? Nici pe departe.
Marea poblemă a zilelor noastre este că noi nu căutăm împlinirea la locul potrivit. De cele mai multe ori o căutăm în ”a avea”, ”a părea” sau ”a ști”. Binențeles, toate aceste lucruri cântăresc destul de greu. Dar nu suficient. Cel mai greu cântărește ”a fi”. Arta vieții constă în arta de a fi.
Celebrul personaj Shakespearian, Hamlet, spunea mai multe decât pare, atunci când punea întrebarea ”A fi sau a nu fi?!”.
A fi este arta cea mai frumoasă și ”lucrul” ce ne aduce cea mai mare satisfacție în viață. Pentru că primul lucru pe care l-am făcut, a fost să „fim„. Să fim oameni. Totuși, nu este suficint numai să fii o ființă umană. Este necesar să fim și oameni, așa după cum spune și proverbul românesc: ”A fi mare nu-i mirare. A fi om e lucru mare.” Să fim altruiști, să fim buni unii cu alții, să fim răbdători, toleranți, săritori, dar și fermi și hotărâți când este cazul. Să știm când să acceptăm și când să spunem ”nu”. Să empatizăm , să simțim, să iubim, să trăim frumos, așa după cum am fost proiectață inițial de către Dumnezeu.A fi este arta cea mai nobilă din lume, pentru că este singura care rămâne când toate celălalte s-au pierdut. Un caracter frumos este mai valoros și mai trainic decât un chip frumos. O inimă mare este mai prețioasă decât o ”pungă” mare. Felul tău de a fi este ceea ce te reprezintă oricând, oriunde. Și acesta nu depinde de înfățișarea noastră.
Așadar, consider că a fi este o artă, pe care nu oricine o poate deține. O artă nobilă, o artă frumoasă, care ne aduce bucurie și satisfacție în viață, datorită faptului că e atât de trainică și rezită atât de bine testului timpului.
Atunci când înțelegi arta de a fi, înțelegi mult mai bine de ce Dumnezeu se prezintă
în Vechiul Testament prin formula: ”Eu sunt Cel ce sunt!”
duminică, 15 mai 2016
Clepsidra se golește
Asistam in fiecare zi la maratonul timpului, care alearga atat de
repede, incat nu-l mai putem urmari. Pierdem sirul, sarim randuri, uitam
de unde am plecat si ne-ametim...cand este dimineata, cand este iarasi seara....
Suntem cuprinsi ca intr-un vartej de timp, de oameni, de cuvinte si pana sa ne amintim, am si uitat ce-aveam in minte.
Cu ziua de astazi taiata in calendar, am mai facut un pas spre tinta, spre linia alba de sosire.
Ce ai facut tu astazi, oare pentru a ta destinatie, al tau suflet, a ta vesnicie? Ai meditat macar o data la viata ta, la cat de trecator esti si la clepsidra timpului ce se scurge?
Timpul alearga iute si trebuie sa alergam si noi... De aceea te sfatuiesc sa pretuiesti fiecare clipa... Sa traiesti fiecare zi ca si cum ar fi ultima... Sa ai grija de sufleul tau, caci el este singura ta comoara nepieritoare!
Hotaraste-te unde iti vei petrece vesnicia! Isus asteapta inca la usa...deschide-I cat inca mai bate. Alege viata si nu vei regreta!
Suntem cuprinsi ca intr-un vartej de timp, de oameni, de cuvinte si pana sa ne amintim, am si uitat ce-aveam in minte.
Cu ziua de astazi taiata in calendar, am mai facut un pas spre tinta, spre linia alba de sosire.
Ce ai facut tu astazi, oare pentru a ta destinatie, al tau suflet, a ta vesnicie? Ai meditat macar o data la viata ta, la cat de trecator esti si la clepsidra timpului ce se scurge?
Timpul alearga iute si trebuie sa alergam si noi... De aceea te sfatuiesc sa pretuiesti fiecare clipa... Sa traiesti fiecare zi ca si cum ar fi ultima... Sa ai grija de sufleul tau, caci el este singura ta comoara nepieritoare!
Hotaraste-te unde iti vei petrece vesnicia! Isus asteapta inca la usa...deschide-I cat inca mai bate. Alege viata si nu vei regreta!
duminică, 1 mai 2016
Gândul lunii
Luna Mai a venit de data aceasta cu dublă semnificație pentru o parte dintre români. Ziua muncii și Paștele. 1 MAI. O sărbătoare pentru trup și una pentru suflet.
Întotdeauna când cele două sunt puse în balanță, cred că sufletul ar trebui să cântărească mai greu.
Din păcate, trăim într-o lume axată pe lucrurile exterioare, pe aparențe, haine, titluri și averi. O lume care este prea preocupată de cum pare și nu de cum este. O lume care a uitat că singurul veșnic e sufletul. Sufletul și numai el.
Într-o astfel de lume, noi suntem chemați să fim lumini. Lumini și sare. Sare și lumină. Suntem chemați să fim esență într-o mare de sticluțe goale. Suntem chemați să fim adevărați într-o mulțime de minciuni. Suntem meniți să luptăm contra curentului, în mijlocul lumii. Suntem chemați cu toții...
Eu sunt chemat, tu ești chemat... Cum răspunzi la această chemare?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)